Scarlett Malfoy

11. Mare greșeală

Alarmat de țipete, Harry ieși pe hol.

–Ce i-ai făcut!? îl întrebă el pe Theo

–Nimic! 

Eu stăteam pe jos, cu genunchii strânși la piept, un început de atac de panică punând stăpânire pe mine.

–Decât să vă certați ca doi proști, mai bine o ajutați! se auzi vocea lui Matteo, ce veni și el în fugă 

Așezându-se în genunchi lângă mine, acesta îmi luă fața în mâinile lui.

–Este bine, totul va bine. încercă acesta să mă liniștească

Însă, prezența lui, care mă ajuta de fiecare dată părea acum inutilă. Simțeam că mă sufoc, și nici măcar Matteo nu mă putea ajuta de data asta. Mă trag mai în spate, mâinile lui depărtându-se de mine. 

–Dă-te la o parte! îl împinse Theo pe Riddle

Nott încercă să mă ia în brațe, dar nu făcu decât să îmi accentueze sentimentul de claustrofobie. O ultimă încercare o făcu Harry. Așezându-se pe jos în fața mea, îmi luă mâinile în una din ale sale, iar pe cealaltă și-o puse pe obrazul meu. La simpla lui atingere, tot corpul mi se relaxă. Cu un oftat, mă ridică în brațele sale. 

–O să am eu grijă de ea. îi asigură  el pe ceilalți doi

Întinzându-mă în pat, Potter îmi dădu la o parte câteva fire blonde.

–Trebuie...trebuie să mă duc acasă...reușesc eu să murmur

Uitându-se cu milă la mine, acesta mă sărută pe frunte. Uram când cineva se uita cu milă la mine. Nu eram un cățeluș plouat, eram Scarlett Malfoy. Lăsând orgoliul meu să iasă la iveală, mă ridic, adunându-mi toate forțele pe care le aveam.

–Stai jos, te rog. mă imploră Harry

–Găsește-ți pe altcineva de care să-ți fie milă, Foudre.

Mă dau jos din pat, și încep să mă îmbrac cu niște haine mai groase.

–Enigma, trebuie să te odihnești!

Nu îl bag în seamă. Îmi iau bagheta de pe noptieră și mătura din colțul camerei. Trebuia să mă duc acasă. Însă, când dau să ies pe ușă, Harry se puse în fața mea, blocându-mi ieșirea.

–Dă-te. îi spun hotărâtă

–Nu poți pleca.

–Asta s-o crezi tu, Potter.

Încerc să îl împing, dar el nici măcar nu se clintește din loc.

–Atunci încercăm varianta mai grea. îl provoc eu

Mă depărtez de el și mă duc spre geamul imens din cameră. Poate că trebuia să mă înghesui puțin ca să intru pe el, dar măcar reușeam să plec.

–În niciun caz nu sari pe geam!

–Îmi dai o altă variantă mai bună?

–Enigma, trebuie să stai aici!

Orice aș fi încercat, nu voia să mă lase de bună voie, așa că, mai aveam doar o ultimă idee. Mai dureroasă pentru el, dar ultima mea soluție.

–Te crezi așa de puternic Potter? E ultima mea avertizare. Mișcă-te naibii din fața ușii!

–Nici peste un milion de ani.

Am încercat să îi spun...

–Immobulus! execut eu vraja

Atunci, băiatul nu se mai putu mișcă și nici măcar vorbi. Îl trag din fața ușii, deschizând-o.

–Scuze Foudre. adaug eu înainte să ies, știind că mă poate auzi.

Alerg cât de repede pot până la marginea pădurii, apoi până la dealul acesteia, de unde o iau în zbor spre casa familiei mele. Călătoria nu dura mai mult de o oră, așa că ajung acolo în timpul prânzului. 

Dau buzna înăuntru, făcându-i pe mama și pe Draco să tresară. Singurul care nu se arătă surprins fu tata.

–De ce? întreb eu

–Scarlett, te așteptam. fu răspunsul acestuia

–Mi-ai promis. Mi-ai promis că dacă eu o să fac misiunile, el nu va fi amestecat în asta.

–Ei bine, am mințit. rânji acesta

Ridicându-se în picioare, se apropie de mine.

–Severus mi-a spus în ce fel îți faci tu treburile. Zi adevărul. 

Uitându-se în ochii mei, urma de violență din ochii îi dispăru. Arăta din nou a Lucius Malfoy, cel din pozele de la Hogwarts, cel ce încă nu fusese corupt de Voldemort. Cel ce, în pozele de la nuntă, se uita la mama cu aceeași privire cu care se uita acum la mine.

–Îl iubești? mă întrebă el în șoaptă

Nu răspund. Nici eu nu eram sigură de ce simțeam, sau cel puțin așa credeam. 

–E în regulă, poți să îmi spui. încercă el din nou, mângâindu-mă încet pe cap

Speranța că tata nu era așa rău cum am crezut până acum îmi năpădi sufletul. Poate că era nevoie să mă vadă cum a fost el pe vremuri ca să își aducă aminte și să se schimbe. În acel moment simțeam că pot să am încredere în el.

–Îl iubesc, tati...spun eu, cu privirea aceea de copil inocent, neștiind cât greșeam

Dintr-o singură mișcare, bastonul cu mâner de șarpe a lui tata mă lovi direct în față, făcându-mă să mă prăbușesc la pământ.

–Mare greșeală. zise Lucius, înainte să-și îndrepte bagheta spre mine. Crucio!

Valul bine cunoscut de durere îmi trecu prin tot corpul, în timp ce mă zvârcoleam pe podeaua rece. În jurul meu puteam distinge țipetele lui Draco și rugămințile mamei, împreună cu replica tatei "Este singurul mod în care va înțelege consecințele propriilor acțiuni". Folosea scuza aceasta ori de câte ori pedepsele lui întreceau măsura. Prima dată, fură  doar palme, apoi, cu cât creșteam, devenea mai dur cu mine. De la vârsta de 7 ani a început să folosească blestemul Cruciatus. Nici măcar nu mă mai obosesc să țip, senzația devenise prea familiară pentru asta. Tot corpul îmi zvâcnea de durere. Tata depășea limita vrăjii. Încă câteva secunde și voi înnebuni, la fel ca părinții lui Neville.

–De ajuns, rosti exact la timp tata, oprindu-se

Aplecându-se peste mine, mă apucă de față astfel încât să îl privesc.

–Nu îl iubești, ține bine minte asta. Următoarea dată când mai aud lucruri de genul, nu mă voi mai oprii până când ajungi la Sfântul Mungo. Ne-am înțeles?

Cu ultimul dram de putere pe care îl mai aveam, îl scuip direct în față. Ridicându-se și ștergându-se cu mâneca, mă lovi cu piciorul direct în burtă, apoi în coaste. O dată, de două ori, de trei ori... Opresc în a mai număra, și doar aștept să termine.

–Draco, du-o la Hogwarts. Cred că a înțeles ideea. răsună vocea acestuia în cameră.

Cu ochii plini de lacrimi, fratele meu mă luă ușor în brațe, având grijă să nu mă atingă în locurile cu vânătăi grave.

–Oh Scar, trebuia să ai grijă. îmi șopti acesta când ieși pe ușile conacului.