Scarlett Malfoy

25. Niciodată

Razele strălucitoare are soarelui mă trezesc de dimineață. Deschid încet ochii, observând că locul de lângă mine era acum gol. Oftez. Credeam că poate...Nu. Era logic. A spus că doar pentru o noapte...

Mă ridic, schimbându-mă de pijamale și verificând arsura de pe umăr. E din ce in ce mai bine, dar sigur va rămâne un semn imens acolo.

Cu pași înceți, cobor scările. Din bucătărie se aud mai multe voci, așa că deschid ușa și intru.
În fața mea, la o ditamai masă, stăteau în jur de 7 roșcati. Presărați printre ei, arătând ca și când nu ar fi la locul lor, erau Harry, Hermione și Lupin.

Toate privirile se îndreaptă spre mine. Cum aseară nu au apucat să mă vadă toți, erau destul de curioși.

–Ăm...Bună...incerc eu să rup tăcerea

După o mică pauză, Molly se ridică și mă strânse în brațe. Huh...mai bine decat mă așteptam!

–Haide dragă, ia loc! Sigur ți-e foame!

Voiam să spun că nu, dar stomacul îmi ghiorăie până să apuc. Femeia mă conduce spre un scaun liber de lângă cei doi roșcați identici.

–Malfoy. ziseră ei în cor  când mă așez
–Chestia 1 și chestia 2. le răspund eu

Se poate spune că erau poreclele lor de când i-am cunoscut prima dată. Mi s-au părut mereu destul de amuzanți, dar cum nu puteam să recunosc pentru că, ei bine, sunt "trădători de sânge",  am păstrat o oarecare relație neutră între noi, spre deosebire de fratele meu care se lua mereu de ei.

–Ce-ai pățit la față? întrebă Fred
–Ce-ai pățit la păr?
–Asta mă întreb și eu. râse George
–Știi că arătam la fel, nu? ii reaminti fratele lui

Chicotesc și ascult mica ceartă dintre cei doi, încercând să nu fac observată lipsa mea de apetit.

–Scarlett, nu mănânci? atrase Lupin atenția.

M-a urmărit atent încă de când am intrat in încăpere. Îi zâmbesc fals și iau o bucată de plăcintă cu carne, dar regret imediat, căci după ce înghit simt că mi se face rău. Nici Harry nu se atinge de mâncare, chestie care o exasperează pe doamna Weasley.

–Copii, nu ați mâncat de atâta timp, se vede! Acum că sunteți amândoi împreună, ce motiv mai aveti să vă înfometați?! răbufni femeia

–Nu suntem împreună. răspunse ferm Potter.

Trântesc furculița de masă și mă ridic.

–Da. Nu suntem. murmur eu inainte sa închid ușa în urma și să o iau la fugă pe scări.

Mă arunc în pat și mă ghemuiesc sub patură. Nu plâng. Am plâns destul. Dar m-am săturat de tot ce înseamnă viața mea.

–Scarlett? Ești acolo?
–Chestia 1 și chestia 2 au fost trimiși să te verifice!
–Fred! Ce voia să spună e că....Păi...
–Deschide ușa. Asta voiam să spun!

Zâmbesc încet, apucându-mi bagheta și deschizând ușa printr-o vrajă.

Cei doi se strecoară înăuntru putin timizi, neștiind la ce să se aștepte.

–Harry e intr-o situatie nașpa Scar...începe George
–Si eu nu sunt? Am omorât o persoană pentru el, am îndurat atâtea de la tata si am fugit de acasă! Nu e singurul care suferă, pe barba lui Merlin!

Dupa o scurtă pauză în care se uită unul la altul, George îi dă un cot fratelui lui

–Dacă vrei, te ajutam să îi pui bombe mirositoare în cameră...

Mă abțin să nu râd, dar le zâmbesc larg

–Nu-i nevoie băieți. Dar mersi.

O ciocănitura în ușă ne întrerupe conversația.

–Și ăsta e semnul că noi ar trebui să plecăm! zise George

Imediat după ce ei părăsesc încăpărea, apare Potter.

–Scar, eu-
–Poți să nu-mi mai spui pe nume? Te rog. Doare prea tare...

Trecându-și o mână prin păr, se așează pe marginea patului.

–Uite ce e, nu pot avea incredere in tine. Si vreau să am, doar că...doar că nu pot. Te-am văzut când...Nici macar nu mai sunt sigur dacă chiar m-ai iubit sau a fost doar pentru misiune!
–Ți-am spus de ce am făcut-o! Am încercat să îți arăt adevărul! Crede-mă că aș face orice ca să te conving că te iubesc și că spun adevărul! Orice!
–Orice...?

Dau din cap, încuvintând.

–Atunci vino cu mine.

Putin confuză, îl urmez pe hol până la o altă cameră, ce se dovedi a fi a lui Granger.

–Mione, mai ai...?
–Ești sigur?

Mă uit la cei doi, care vorbesc unul cu altul aproape numai din priviri. Cât de bine se inteleg ei...? Oare...

Gândurile îmi sunt întrerupte de Hermione, care scoate dintr-o mică geantă două sticluțe.

–Vei bea asta. E vitaserum. zise calm baiatul
–Bine...

Dau pe gât conținutul fiolei, teama nevrând să mă părăsească.

–Acum...Mai tii minte ora de Potiuni? L-ai mirosit pe Matteo în amortentia...Vreau sa încerci din nou.

De abia atunci îi înțeleg planul. Deșteaptă idee Foudre...

Scoțând dopul și mirosind poțiunea, recunosc familiarul iz.

–Ce miroși? mă întrebă Harry
– Lac de mătură...pergament și...suc de dovleac.

E mirosul lui, și el știe asta. Nu mai simt nici măcar puțin din izul lui Matteo.

–De ce l-ai omorât pe Dumbledore...? continuă el, mai emoționat de această dată
–Pentru că asta a vrut el. Pentru că asta trebuia să facem ca să te protejăm.

Uitându-se șocat la mine, observ din privirea lui că în sfârșit mă crede. Chiar mă crede...

Efectul potiunii începea să treacă, dar tot ce am zis a fost de ajuns pentru ai arăta că nu am mințit. Apropiindu-se de mine, Foudre mă sărută, apoi își lipește fruntea de a mea.

–Enigma mea, am crezut că...că te-am pierdut....șopti el, ducându-mi o șuviță de păr după ureche
–Niciodată. Nu mă vei pierde niciodată.