Scarlett Malfoy

18. Se apropie ziua

–Îl omor. Îl omor! strig eu, imaginea lui Snape apărându-mi în minte
–Enigma, calmează-te, te rog!
–Dă-mi drumul! Dă-mi drumul acum! încerc eu să mă eliberez din strânsoarea puternică a lui Potter

–Ce se întâmplă aici? intervine Matteo, ce probabil ne-a observat de la distanță.
–Și-a revenit. răspunde Harry

Riddle doar se holbează la mine, neștiind ce să creadă.

–Nu te mai uita că prostu și ajută-mă să îl strâng de gât pe Snape! răbufnesc  eu
–Dap, și-a revenit. râde băiatul, strângându-mă strâns în brațe.

Poate din cauza tuturor emoțiilor ce pun stăpânire pe mine, sau poate din cauza căldurii familiare a lui Matteo, dar îngropându-mi fața în umărul lui, dau drumul lacrimilor ce amenințau de mult să iasă suprafață. Lacrimi fierbinți din cauza a tuturor persoanelor pe care le-am rănit cu vorbele mele, din cauza tatei, din cauză a tot.

–Trebuie sa o ducem înapoi în camera ei, are nevoie de liniște. îl anunță Matteo pe Foudre.
–Nu...Draco, am nevoie de Draco. reușesc eu să murmur, știind că prezența lui îmi va face bine
–Îl vom aduce pe Draco imediat ce ajungi înapoi în dormitor, ok?

Și așa a și fost. Nu după mult timp ce m-am întins în pat, ușa de deschide și mirosul tare de parfum al fratelui meu îmi umple nările.

–Îmi pare rău, îmi pare așa rău...șoptesc eu printre suspine.

Păstrând liniștea, blonul se așează pe marginea patului, mângâindu-mă ușor pe cap și dându-mi la o parte firele de păr de pe față.  Nu știu cât timp trece până ațipesc, dar știu că reușesc să o fac doar pentru că gestul lui Draco îmi oferă comfort.

Dimineața următoare, mă trezesc cu capul pe pieptul cuiva. Uitându-mă mai bine, îl recunosc pe Potter, care se holbează la tavan, jucându-se cu părul meu.

–Neața....îi spun eu, neștiind cum să mă comport după tot ce s-a întâmplat.
–Nu mă mai speria niciodată în halul ăsta, bine?
–Bine. răspund, fără tragere de inimă.

Cum as putea să-i spun că nu o sa-l mai sperii? La urma urmei, când va afla de ce m-am apropiat de el, mă va urî. Mă va urî mai mult ca niciodată. Doar gândul ăsta îmi face greață. Nu aș putea suporta să mă urască.

–Orice ar fi, absolut orice, spune-mi că mă vei iubi.
–Enigma...?
–Te rog, promite-mi că mă vei iubi. Te rog...repet eu, începând să mă panichez.

Luându-mi fața în mâinile lui, băiatul se holbează în ochii mei, vizibil speriat de ceea ce zic.

–Te iubesc si te voi iubi mereu, orice ar fi. Promit. zice el, pupându-mă pe frunte.

Deși știu că ceea ce a spus nu e complet adevărat, mă simt totusi mai liniștită. Stiu ca nu mă va mai iubi când va afla planul, dar vreau să prețuiesc orice moment pe care îl mai avem împreună. S-ar putea să fie ultimul. Mă uit încă odată la ochii lui, părul răvășit, la modul în care mă privește și la tot ce înseamnă el. Vreau sa tin minte fiecare părticică, în caz că nu voi mai putea altă dată. Mâine e finalul anului. Până mâine trebuie să repar dulapul. Mâine, totul va lua sfârșit, inclusiv relatia noastră.

Mă ridic încet din pat, știind că fiecare mișcare îmi este urmărită de el. Mă îmbrac, gândindu-ma în același timp la un motiv de a pleca. Pot sa-i spun că mă duc la Matteo sau la Draco, dar va vrea să vină cu mine. Singurul loc în care nu m-ar urma este camera lui Pansy. Nu prea cred că vrea să asiste la conversația dintre o fată și sora iubitului ei.

–Unde te duci? îmi întrerupe el gândurile
–La Pansy.

Mint. Îl mint din nou. Oare câte minciuni i-am spus până acum? Zeci? Sute? Mii? Suficiente încât relația noastră să fie bazată doar pe ele.

–O să vii inapoi până la prânz?

Atunci realizez cât de mult an dormit. E aproape ora 10:30, iar prânzul se serveste la 12:00. Dau din cap în semn că da, sperând ca măcar asta să fie un adevăr.

Ies pe ușă și, cum era de așteptat, pornesc spre cu totul alt loc decât cel menționat. Camera Necesităților e la fel cum am lăsat-o. Dulapul tronează în mijloc, aducându-mi aminte de Snape, de tata, de tot. Oftând, mă pun pe treabă.

Frustrarea se intensifică în mine cu fiecare eșec. Dacă nu reușesc, voi muri. Toti vom muri. Mama, Draco, eu, tata.... Deși poate că siguri dintre noi care chiar merită să supraviețuiască sunt fratele meu și mama. Poate că nu ar fi o pierdere prea mare dacă Lucius și cu mine am muri. Le-am face un bine tuturor.
Scutur din cap, încercând să alung aceste gânduri și repet încă o dată vraja.

–Harmonia Nectere Passus!

Ultima încercare. Daca nici de data asta nu a mers, înseamnă că mai bine îmi iau rămas bun de la toti. Cu inima mai să-mi iasă din piept, verific, deschizând ușa din lemn a obiectului. Pe partea cealaltă se poate vedea acum un portal spre conacul Malfoy.

Am reușit! Chiar am reușit! Ar fi trebuit să fiu mai bucuroasă...De ce nu sunt bucuroasă? De ce singurul lucru pe care îl simt este un gust amar? Trebuia să fiu fericita ca in sfarsit mi-a iesit, dar în schimb, emotiile mele mă trădează.
Trebuie să îi scriu o scrisoare tatei. Să îl anunț că nu sunt complet nefolositoare, așa cum crede el. Luând o bucată de pergament gol de pe un raft încep să scriu, nu mai ca să mă opresc după câteva secunde. Mai bine trimit un patronus. Posta poate fi verificată oricând. Zis și făcut.
"Dulapul e reparat iar Potter s-a dovedit mai usor de păcălit de cât mă așteptam. Totul e gata pentru mâine" fu mesajul pe care îl trimit, simțind un gol în piept.

E timpul să fac ce trebuie făcut.