Scarlett Malfoy

37. Întuneric

Privesc cum unul din oamenii lui Fenrir ia trupul mort al lui Pettigrew din temniță și realizez cum au reușit băieții să îi ia bagheta. Gratiile se închid în spatele meu, lăsându-mă în întuneric complet. Îmi dau jos puloverul pe care îl port, și, rămânând doar într-un tricou, rup una din mâneci și o înfășor în jurul rănii de la mână. Un singur lucru e bun în casa asta. Căldura ajunge și la subsol. 

Așez restul hanoracului pe jos și mă așez, rezemându-mi capul de perete. Sunt blocată aici. Tata mă va omorî, sau mai rău, îl va pune pe Greyback să mă transforme. N-am cale de scăpare. Singura mea speranță e ca Dobby să fie bine și să se poată întoarce după mine. 

–Primești vizitatori? se auzi vocea batjocoritoare a tatei după ceea ce părea a fi o oră 

–Primesc. Dar să nu fie blonzi. îi răspund eu sarcastic

Acesta se opri în fața gratiilor și mă privi de sus în jos.

–Scarlett...

Mă uit la el, așteptând să fiu lovită, blestemată sau omorâtă. Dar în schimb, acesta îmi întinde o pereche curată de haine, probabil din cele pe care le-am lăsat în urmă aici, la conac.

–N-am nevoie...murmur eu, cu un strop de uimire în glas

Fără să mă jignească, le lăsă pe podea, astfel încât, dacă mă răzgândesc, să le pot lua ușor. 

–Știi, nu am apucat să te întreb ceva înainte să mă trântești de podea și să fugi. continuă el. De ce te-ai tuns?

–Poate pentru că nu vreau să arăt ca tine? i-o întorc eu

Încă odată, mă aștept la ce e mai rău. Dar singurul gest pe care îl schițează e un mic zâmbet.

–Touche. zise acesta

Rămân din nou fără cuvinte. Tăcere. Liniște profundă. Niciunul din nou nu continuă conversația. Poate pentru că nu știm ce să ne spunem după atâta timp, poate pentru că fiecare ne gândim la un plan, sau poate pentru simplul fapt că amândoi simțim remușcări. 

–Ciara, de ce faci toate asta? 

Se rupse tăcerea liniștită în care stătusem de ceva timp. Îl privesc în ochi, vrând să văd furie, dorință de răzbunare. Dar nu văd decât dezamăgire. O dezamăgire profundă. Și ce e cel mai ciudat, încă doare. Încă doare să vezi cum persoana care ar fi trebuit să te iubească cel mai mult din lume te consideră o făcătură, bună de nimic.

–De ce îți trădezi familia? Pentru el? Pentru Potter?

Oftez. Atinge subiectul sensibil, și dacă scapă vreun cuvânt greșit, o să ajungem din nou la relația violentă de dinainte. Măcar acum vorbim civilizat...mă rog, el vorbește, eu ascult, dar e totuși o îmbunătățire.

–Privește unde ai ajuns din cauza lui. Te-a lăsat aici. Chiar crezi că se va întoarce după tine? Încă ai rămas cu speranța asta?

–Da. Pentru că mă iubește. 

–Dacă te iubea ar fi fost aici acum. Ar fi încercat orice să te salveze de noi. Nu vezi, Ciara? Nu te iubește. Te-a folosit. Te-a folosit împotriva noastră, împotriva Lordului Întunericului. 

–Nu. 

–Ba da. Privește în urmă. Analizează detaliile. 

–Încetează. ÎNCETEAZĂ! Nu te mai juca cu mintea mea! răbufnesc eu, ridicându-mă în picioare și apropiindu-mă de gratii

Serios, și deloc speriat de țipetele mele, acesta își strecură o mână printre barele de metal și, blând, îmi mângâie obrazul. 

–Fiica mea...murmură el. Ai încredere...