Îngerii Nordului

Oglinda

Christian

     Mergeam in spatele celor doua ducese de Herondale si ceva mi se parea ciudat.
In primul rand Victoria mi se parea cam agitata mai devreme de parca ascundea ceva si voia cu orice pret sa scape de mine. Apoi faza cu rochita patata. Mi se parea cam aiurea ca o ducesa sa verse cafea pe ea, chiar daca era un copil. Din cate stiam eu fetele din famiile regale sunt crescute in cel mai bun mod, cu guvernante, servitoare si tot tacamul. Si pe deasupra un copil de sase ani nu bea cafea! Nimeni nu a mai auzit asa ceva. Era clar ceva la mijloc. Iar colac peste pupaza Victoria nici macar nu si-a schimbat rochia pentru care a avut curajul sa ma ameninte. Ascundea ceva si era clar. Dar ce? O crima? Putin probabil. Un alt copil? Nicio sansa. Vreun animal bizar? Jalnica posibilitate. Otravuri? Posibil, dar nu m-as supara daca l-ar otravi pe Caius.
   Dupa cina mi-a spus sa ma duc la el in birou. E clar ca vrea sa ma intrebe daca am aflat ceva despre Victoria. Nu stiu de ce, dar il intereseaza in mod special fata asta. Pana la urma el a pus sa fie gasita. Dar de ce? Doar ca sa o spioneze? Nu prea cred. Era mai mult de atat si voiam cu orice pret sa aflu. Nu stiu daca din curiozitate sau doar pentru ca ma atrage ceva la bruneta din fata mea, cert e ca trebuie sa descopar ce se intampla.
   Ma uitam la parul ei lung si negru impletit intr-o coada si nu puteam sa nu remarc acel ceva ce parea sa pluteasca in jurul ei. Nu puteam sa-l vad, dar puteam sa-l simt. Era ca un spirit ce se tinea dupa ea ca un protector. Parea a fi energie pura si daca incercam sa intind un pic mana spre ea, tremura. Nu mai vazusem asa ceva.Fiind un inger cazut, aveam simturile mai ascutite decat ceilalti ingeri si parea ca acel spirit fara o forma anume sau culoare, plutea si in jurul Melissei. Sipirit? Doamne incepeam sa-mi pierd mintile. Dar acea senzatie ciudata inca o mai aveam.

Victoria
   Cand am intrat in sala cea mare, toti ochii erau atintiti asupra noastra. Ochi curiosi ne studiau in paralel pe mine si pe Melissa. Nu imi placea sa ma aflu in centrul atentiei, dar stiam sa tin capul sus si privirea inainte, prefacandu-ma nepasatoare.
Totusi ma simteam destul de agitata si nu din cauza oamenilor care se holbau la mine, nu din cauza puterilor Melissei, ci din cauza celui care era in spatele meu. Simpla lui prezenta ma agita. Nu inteleg de ce, dar nici nu cred ca vreau. Ii vazusem aura mai devreme si era de un albastru intunecat ,semn ca avea o dispozitie foarte proasta. Dar in acelasi timp avea si mici unde de galben care acum se intensificasera si mai mult. Era curios. De ce? Facusem eu ceva? Era limpede ca ceva îi starnise interesul.
   Gandurile mi-au fost intrerupte cand un servitor mi-a tras scaunul sa ma asez la masa. M-am uitat la toti oamenii din jurul meu si puteam vedea cat erau de confuzi. Puteau sa-si puna cate intrebari voiau in legatura cu mine si Melissa ca oricum nu ar primi vreun raspuns.
   In capul mesei Caius ma fixa cu privirea. Mi-a trecut un fior pe sirea spinarii. Avea cea mai uracioasa privire pe care o vazusem vreodata. Am strans-o pe Melissa si mai tare de mana. Desi multi ar zice ca nu ar trebui sa ma tem caci am un gardian cu mine asta nu ma linistea deloc. In primul rand nici nu il cunosteam. In al doilea rand de unde stiu ca trebuie sa am incredere in el? Instinctul, care nu ma insela niciodata, mi-a raspuns la aceasta intrebare: Poti. Dar ratiunea imi spunea sa fiu totusi precauta: Idioato! Daca e vreun spion? Chiar vrei sa pui viata Melissei in pericol? Si avea dreptate, nu puteam risca atat doar pentru ca simteam ca pot sa ma incred in el. Era absurd! Facusem deja suficiente greseli. Daca mai faceam una, atunci as fi cazut de pe marginea prapastiei pentru totdeauna.
   Brusc am simtit cum o femeie imi strecoara in poala o oglinda. Nu i-am vazut fata, doar spatele. Avea parul alb spalacit si purta o rochie maro.
   -Stai! am strigat vrand sa ma duc dupa ea, dar disparuse.
   Ce a mai fost si asta?! Cum se evaporase? Si apoi am priceput. Era un spirit. Cu toate astea oglinda parea destul de reala. Am bagat-o in buzunarul rochiei, hotarandu-ma sa o studiez mai tarziu.
   Cand am ridicat capul i-am prins privirea lui Christian. Se uita la mine de parca ar fi zis ca sunt nebuna. Slava domnului ca toti ceilalti erau atenti la mancare si era prea galagie sa auda ce am spus. Trebuia sa fiu mai atenta. Dar am mai fost de atatea ori in castelul asta si puteam sa jur ca nu mai vazusem aici niciun spirit pana acum. Se intampla ceva ciudat. Instinctiv m-am uitat spre Caius. Oare el avea vreo legatura cu mortii care umblau prin castel? Nu stiu. Dar cineva a facut ceva, iar asta nu-mi mirosea a bine.
   Brusc un conte mi-a adresat o intrebare pe care nici n-am auzit-o.
   -Ducesa Victoria ,m-ati auzit?
   -Poftim? Nu. Puteti sa repetati?
   -Am intrebat cum a fost in taramul oamenilor.
   Desigur! Stiau! Cu totii stiau! De asta se uitau asa ciudat la mine. Caius nu a pierdut ocazia sa ma faca subiectul de barfa al castelului.
-Foarte interesant. Mi-a placut sa cunosc muritorii si sa invat traditii si obiceiuri diferite debale noastre. Desi au extrem de multe religii fiecare crede intr-un Dumnezeu. Nu sunt chiar pacatosii pe care mi i-as fi imaginat, am spus afisand cel mai frumos zambet desi mancarea imi statea in gat.
   -Dumneata ai pacate ducesa? intreba Caius ranjind lasciv.
   Nu mai puteam manca nimic. Stiam ce vrea sa faca. Voia sa recunosc in fata tuturor ca ma simt vinovata si ca mi-am stricat viata din cauza unui copil. Dar nu regretam nimic. In ziua aia am luat cea mai buna decizie din intreaga mea existenta.
   -Posibil,am spus zambind ironic. Fiecare crede ce vrea. Eu cred ca ar trebui sa ne uitam mai intai la propria persoana si apoi sa-i judecam pe altii. Toata sala a tacut. Bineinteles, asta este doar parerea mea.
   M-am ridicat gratios de la masa si am luat-o pe Melissa de mana.
  -Cred ca stiti de fapt cine are cel mai mare pacat. Am spus uitandu-ma cu subinteles la Caius.
   S-a ridicat rasturnand scaunul si m-a strafulgerat cu privirea. Ma asteptam sa faca mare scandal, dar nu s-a intamplat asta.
   -Parerea mea este ca pacatele cele mai mari ti le faci cu propriile cuvinte. Astfel de condamni la pierzanie. Tonul lui a fost calm, dar aspru.
   Marea majoritate, judecand dupa aurele confuze, nu au inteles despre ce e vorba, dar eu am inteles foarte bine. Ma ameninta. Imi spunea sa tac din gura daca nu vreau sa ma distruga.
   -Eu consider ca pacatele ti le faci mai mult prin fapte. Vocea imi era inexpresiva, dar am zambit rautacios fiind multumita de reactia lui Caius.
   Am plecat fara sa fac vreo plecaciune. Dupa Melissa a adormit am luat oglinda si m-am uitat la ea. Era din argint de marimea palmei mele, cu orhidei mov de jur imprejur. Era superba. Nu intelegeam ce era cu ea. Nu parea nimic ciudat, dar aparentele inseala mereu. La geam a inceput sa croncane o cioara. Cu oglinda in mana am inchis fereastra, dar cioara nu a plecat. Cand imaginea i s-a reflectat in oglinda am vazut un chip bine cunoscut. Aceeasi ochi mari si albastri, acelasi par negru ca pana corbului, dar carliontat si acelasi zambet pe care mi-l aminteam foarte bine. Am scapat o glinda. Pielea mi s-a zbarlit si priveam socata cioara. Cum era posibil?
Era... era Alexander!