Îngerii Nordului

Cavalerul cu cruce rosie

,, Se indreapta cu pas tacut spre noi. Armura îi e alba si stralucitoare, dar atentia mi-o atrage crucea rosie de pe piept. E atat de rosie incat as putea jura ca a fost insemnata in carne. Chipul îi e ascuns sub un coif crucificat, iar spada sade linistita la brau.Oare el e salvatorul, trimis de insasi Dumnezeu sau un simplu cavaler ce nu ne va cruta?"

-Imi pare rau, dar vom mai intarzia o zi inceperea razboiului. Spun pe un ton neutru.
Ingerii se incrunta si incep sa susoteasca. Ma simt ingrozitor de obosita dupa noaptea trecuta, iar tensiunea din incapere apasa greu pe umerii mei. Deja simt ca ma clatin pe picioare. Stiam ca nu vor fi multumiti, dar nici macar nu ma mai asculta. Acum, incep sa ma intreb: oare chiar sunt mai buna decat Orion? Evident, raspunsul este nu.
-Faceti liniste, va rog! ridic vocea, dar nu e suficient.
Soaptele nemultumite s-au transformat in proteste galagioase.
-Dar ati spus ca vom ataca. De ce nu o mai facem? E chiar atat de greu sa va hotarati? ma intreaba o fata blonda si scunda.
Ma cuprinde ameteala si scutur din cap ca sa nu se mai invarta nimeni.
-Eu... mai imi trebuie un ingredient pentru vraja de protectie. Suntem prea multi... ma inrerup o clipa dim cauza ametelii. Parca ma aflu din nou in copilarie cand ma invarteam cu Emily prin sala de bal. La final cadeam ametite pe podea si radeam tinandu-ne de maini.
De data asta insa, nu mai sunt cu sora mea. Gandul asta imi intoarce stomacul pe dos, iar amintiri ingropate sub lacrimi si nopti nedormite, ameninta sa iasa la iveala. Credeam ca le-am dat uitarii acum mult timp. Le bagasem intr-o cutie frumoasa din lemn de salcie si le-am incuiat cu cheia. Insa ameninta sa strice incuietoarea, iar eu nu stiu daca voi putea face fata.
Ma sprijin cu o mana de balustrada podiumului si incerc sa-mi mentin echilibrul. Inspiratie... expiratie. Imi ridic barbia si imi indrept spatele, apoi spun:
-Suntem prea multi, prin urmare am nevoie de mai mult timp pentru vraja.
Indignarea a luat locul incruntarii.
-Dar ati spus...
Ridic o mana ca sa taca.
-Stiu ce am spus, dar m-am inselat. Vom ataca peste doua zile.
Cu coada ochiului o vad pe Erika scuturand din cap insemn ca nu, dar daca le spun peste o saptamana se vor enerva. Un lucru știu cert: nu voi permite nimănui să treacă la atac până cand nu vorbesc cu bărbatul acela. Imi dreg vocea:
-Timp de două zile nimeni să nu facă nici măcar o vrajă. Păstrați-va puterile!
Zicând asta cobor de pe podium și îmi fac loc prin mulțime. Ameteala încă persistă, dar nu mă las doborâta până nu ies din încăpere. După ce trec de ușile grele din lemn, mă sprijin de piatra rece a castelului. Răcoarea ei îmi face bine și mă lipesc cu totul de zid. Am crezut ca o să mă sufoc în sala aceea. Dar încă nu mă simt bine. Abia acum sesizez ca miroase ceva urât. Ceva ce îmi întoarce stomacul pe dos. Deci nu era de la amintiri, era de la miros.
Îmi duc mâna la nas și mă îndepărtez de zid. Urc scările atentă la orice mișcare. Mirosul e și mai puternic, iar greața îmi urca până în gât. Încerc cu disperare să accesez spiritul, dar e ca și cum simțurile mi-ar fi blocate. Brusc, scările din față mea se despica în două și nu mai văd pe unde merg. Mă împiedic și cad pe jos, lovindu-ma cu capul de o treaptă. În fața ochilor îmi apar luminițe albe și o durere ascuțită îmi traversează tot corpul, din cap până în tălpi. Mă strădui să mă ridic, dar nu pot. Sunt paralizată. Fiecare mușchi din corp îmi zvâcnește din cauza căzăturii. Privirea mi se încețoșează, dar chiar și așa o voce reușește să ajungă până la mine: e ceva cunoscut! Pentru o clipă rămân confuză și simt cum ochii mi se inchid. Întunericul da să mă cuprindă, dar undeva departe văd o luminiță. Mă agat de ea cu toata puterea și înțeleg cuvintele de mai devreme. Mirosul! Mirosul îmi e atât de cunoscut. E cel din cimitir! De asta sunt paralizata. Nenorocitul! Vrea să mă duc din nou la el și știe ca singura cale e să fiu inconștienta. Deschid ochii în ciuda zvâcniturii din tampla. Îmi mișc degetele de la mâini și picioare și chem în gând spiritul: Ajuta-ma, te rog! Simt cum ceva greu se ridica de pe mine și pot să mă mișc. Întind o mâna în căutarea peretelui și când dau de el, mă ridic încet în picioare. Capul îmi zvâcnește, iar stomacul protestează zgomotos. În clipa următoare vărs tot ce am mâncat în ultimele ore, și anume un măr și apă. Vomit până când îmi simt stomacul complet gol.
-Victoria?
Aud glasul Erikai. Doamne ajuta!
-Aici. Murmur, căci mă ustura pe gât și pe nas.
-Sfinte Sisoie! Vic ce ai? Ti-e rău? Vrei să mergem în oraș după un doctor? o aud turuind agitată, dar o strang de mâna ca să o liniștesc.
-Nu. Niciun doctor nu va rezolva asta, știi pre bine.
-Ce să rezolve? mă întreabă uitandu-se încruntată la balta de la picioarele mele.
-El a fost. Îngaim amețita.
-Vic nu știu la ce te referi... se oprește și rămâne cu cu ochii atintiti undeva pe fruntea mea.
Întinde mâna și mă atinge pe tâmplă. Ma ustura ceva acolo, iar degetele ei sunt manjite de sange.
-Ce... se opreste se uita la picioarele noastre cercetand podeaua. Ai cazut pe scari?
-Da.
-Asa din senin?
-Nu. Mi s-a facut rau de la miros. Vrea sa ma intorc la el. A incercat sa ma aduca ianpoi acolo cu forta. Ii spun, dar fiecare cuvant ma vlaguieste.
-Barbatul acela? De ce? Nu are nicio noima, adica...
Se aud voci in jos pe scari si o simt pe Erika cum ma apuca de mijloc, tragandu-ma spre camera ei. Dar asta e mult mai sus. Abia pot sa ma tin pe picioare.
-Erika... nu pot.
-Sssst. Mai rezista un pic. E o draperie mai incolo. Imi sopteste la ureche.
Ma chinui sa ma tin pe picioare, dar dupa trei pasi ma impiedic. Prietena mea ma prinde inaite sa ma lovesc cu fata de marginea unei trepte.
-Erika de ce alergam? o intreb cand simt ca nu mai am aer.
O vad cum ezita.
-E Orion. Daca te vede in halul asta o sa puna intrebari.
Dar nu-mi spune tot. Stiu asta sau mai bine zis simt asta. Dau sa o mai intreb ceva, dar ma trage in spatele unei draperii rosii. Stam nemiscate si il aud pe Orion cand se apropie.
-Nu-mi pasa cat e de puternica, te vei duce si o vei spiona. Vreau sa stiu ce inseamna mai exact ,,un ingredient".
-Da, my lord. Aud vocea unui barbat.
Desi sunt ametita si lumea sta suspendata undeva prin aer, îi percep destul de clar cuvintele. Vrea sa stie de ce nu am facut cum i-am spus. Dar nu o sa afle decat daca vreau eu.
Ajungem in sfarsit in camera ei si ma prabusesc in pat.
-Dupa ce ai plecat, Orion le-a spus tuturor ca ascunzi ceva, ba chiar ca...
-Ca ce?
Erika imi curata rana de la tampla in timp ce descanta o cruce din argint.
-A spus ca s-ar putea sa fii un spion trimis de Caius.
-Poftim?!
Simt cum imi creste tensiunea si dau sa ma ridic, dar Erika ma apasa pe umeri sa stau jos.
-I-am spus ca se inseala si s-a cam enervat, spargand cate ceva. A spus ca o sa vedem noi cine are dreptate. De asta am plecat sa te caut. Ai noroc ca te-am gasit inaintea lui.
-Cum indrazneste sa ma acuze de tradare? El singurul tradator de aici! strig furioasa.
Erika imi pune mana la gură și murmură:
-Ai innebunit de tot? Vrei sa ne auda? Te cauta prin tot castelul cred. Trebuie sa vorbesti cu barbatul ala acum.
Are dreptate. Nu mai pot amana.
-Pregateste o icoana cu un inger, o cruce si... spiritul.
-Dar de ce sa pregatesc...
-Mai tii minte juramantul?
-Da. Ezita Eriaka.
-Era o vraja. Cea cu care sa-l aduc inapoi.
-Dar Vic...
-Te rog, Erika.
-Bine. Sa nu stai mult.
Ma intind in pat si ultimul lucru pe care il vad e lumina lumanarilor dansand pe tavan. Spiritul mi se desprinde de trup si ma trezesc in cimitirul bine cunoscut. Totul e la fel. Nici macar o mana nu s-a miscat, dar ma simt urmarita in permanenta. Ma indrept spre locul in care l-am vazut ultima data pe soldat. Merg putin, dar ma opresc in fata unei gropi. Puteam sa jur ca aici il vazusem. Acum insa, nu e nimeni. Ce Dumnezeu?
-Cauti pe cineva, ingeras?
Inlemnesc. Cunosc vocea aceea. Brusc, simt cum ma enervez si ma inorc pe calcaie cu fata spre el.
-Da, chiar cautam. Ii raspund dandu-mi ochii peste cap.
Ranjeste aratandu-si toti dintii. Ma incrunt si il cercetez din cap pana-n picioare. De data asta nu mai las sa-mi scape nimic. E imbracat ca ultima data cu pantalonii albi pana la glezne, cu camasa alba patata de sange si jacheta rosie cu butoni aurii. Observ ca e patat de sange pe piept. Mai mult ca sigur asa a fost omorat.
Ochii albi ma sfredelesc, dar ma chinui sa raman calma. Are un licar in privire care ma scoate din sarite. Acum incep sa am indoieli in privinta lui.
-Ce esti? il intreb pe un ton neutru.
-Ce sunt? Nu ma mai intrebi cine sunt?
-Raspunde. Ii zic strangand din dinti.
Însă nu o face. Mă privește cu ochii aproape albi, dar nu spune nimic. Îmi pierd răbdarea deja, iar oboseala o simt și mai puternic. Dacă rămân inconștienta aici nu mă voi mai putea întoarce. Slavă Domnului ca măcar nu mai simt mirosul acela îngrozitor.
-Dacă nu-mi dai niște explicații, aici putrezești. Îl ameninț, pentru ca altceva nu mai știu ce să fac. Ești soldat?
Își da capul pe spate și începe să râdă.
-Ce e așa amuzant?
-Soldat. De unde ti-o fii venit ideea asta? mă întreabă razand.
-Pentru ca așa ești îmbrăcat. Să știi ca nu mai stau aici, dacă nu ai de gând sa-mi răspunzi la întrebări.
Redevine serios, iar privirea i se întuneca.
-Nu sunt soldat.
-Atunci ce ești?
Colțurile gurii i se ridica intr-un zâmbet ce îmi trimite fiori pe șirea spinării.
-Eu, tânără preoteasă, nu sunt soldat. Repetă, desfacandu-si camasa.
Pe pieptul lui se întinde o cruce roșie. Raman holbandu-ma la însemnul lui. Știu exact ce e.Fără sa-mi dau seama ridica mâna in direcția mea, iar in clipa următoare sunt aruncată din cimitir.
Mă trezesc în camera Erikai și o văd stând în fața mea. Mă privește curioasă și răspund la întrebarea nerostita din ochii ei:
-Cavaler Paladin.