Îngerii Nordului

Sfantul Spirit

Mergeam pe strazile Regatului si nu ma puteam abtine sa nu ma uit la toti imgerii care treceau pe langa mine. Pareau cu totii atat de tristi in comparatie cu petrcerile si dineurile de la curte.
Era seara si incepuse sa ploua marunt. Ma asteptam ca la ora asta strazile sa fie mai pustii, dar nu erau. Pe la colturile caselor mai vedeam cate un caine parasit, cerand ceva de mancare. Era asa de anost. Cu totii pareau ca jelesc ceva. Si nu ma refer la Arhangheli, ci la o durere, o amintire sau o persoana draga. La capatul aleii am vazut trei copii orfani. Doua fete si un baiat.Brusc, gandul mi-a zburat la copilaria mea.
Chiar daca ma nascusem intr-o familie nobila, nu am fost nici pe departe privilegiata. Uram toate guvernantele ingamfate pe care tata arunca banii, doar ca noi sa invatam. Uram certurile zilnice dintre mama si tata. Si astfel mi-am construit un refugiu. Mereu fugeam in padure sau rataceam aiurea prin parcuri, doar ca sa nu mai aud toate acele scandaluri. Cand s-a facut mare, fratele meu a inceput sa ia atitudine. Cum era de asteptat, certurile s-au intesificat fiind si mai dese. Inca tin minte dimineata in care Alexander s-a hotarat sa plece. Ne facuse tututror cate un lantisor din cristal. Pe al meu il facuse de culoarea safirelor, zicand ca se potriveste cu ochii mei.
-Nu pleca! tipasem si ma aruncasem in bratele lui.
Emily statea tacuta in spatele meu plangand.
Alexander ne-a luat pe amandoua in brate si ne-a facut o promisiune, dar pe care nu a mai putut sa o respecte:
-Ma voi intoarce sa va iau pe amandoua. Va promit! a spus si apoi a iesit pe usa fara vreun ramas bun.
Am dat sa fug dupa el, dar mama m-a prins in brate.
-Stai linistita, scumpa mea. Vă voi ocroti eu in locul lui.
Si asa a si facut. S-a luptat cu tata ca sa nu mai fiu trimisa la tot felul de scoli de magie. Mama ne-a iubit enorm si a incercat mereu sa ne fereasca de certurile dintre ea si tata, insa nu reusea intotdeauna. Emily a fost un copil depresiv, prin urmare am facut pe consiliera cu ea pana a implinit paisprezece ani. Alexander se refugia adesea fugind de acasa. O data a stat plecat chiar si o luna, in care nimeni nu a stiut nimic de el. Mama fusese distrusa.
Refugiul meu insa nu a foat fuga, chiar daca o faceam si pe asta. A fost magia. Multi copii de varsta mea urau magia caci nu le iesea nicio vraja, nici chiar cele simple. Insa mie imi ieseau mereu toate. Puteam folosi toate elementele oricand voiam si le puteam controla dupa bunul plac. Dar cu timpul, puterile mi-au crescut si mai mult si au ajuns pana in punctul in care nici sa ridic apa din ceasca nu mai pot, de frica sa nu inund casa.
Acum, uitandu-ma la acesti copii nu ma puteam gandi decat la faptul ca stiu cum e sa fii orfana. M-am oprit in dreptul lor si am luat un pumn de zapada in mana. Am invocat apa si am transformat zapada in flori de gheata. Am facut una pentru fiecare si am vazut cum pe chipurile lor infloresc zambete sincere.
-Iti multumim! au strigat toti trei in cor.
-Cu placere. Am spus si le-am intors zambetul.
Apoi am plecat. Poate ca nu le alinasem cu nimic durerea, dar le dadusem o clipa de fericire, si asta conta cu adevarat.Mama nu putea mereu sa ne aline suferinta, dar ne facea fericiti ori de cate ori putea.
Am ajuns in sfarsit la biserica din centrul Regatului. Mi-am lasat gluga pe cap si am intrat.
Era o constructie masiva, nu foarte impunatoare. Avea icoane pe toti peretii si in centru avea un altar frumos ornamentat cu lumanari albe, ce se potriveau cu pavajul din marmura alba. Nu mai era nimeni acolo, inafara de mine si de un preot. Am inaintat spre peretele din spate al altarului, trecand pe langa patru icoane ce infatisau cele patru elemente reprezentate de o lumanare, o campie, un rau si frunze suflate de vant. M-am oprit in dreptul celei de a cincea icoane care reprezenta spiritul. Desi era un element uitat, iar in scoli nu se mai invata despre el, unii ingeri pur si simplu nu l-au putut uita. In icoana e infatisata o femeie cu parul alb desi are chipul tanar. Are ochii gri ca pietrele, dar patrunzatori. Isi tine mainile impreunate de parca s-ar ruga. E alba din cap pana-n picioare. Daca nu ai stii ce reprezinta ai zice ca e o fantoma. Are o frumusete rece si impietrita, fiind un simbol al calmului absolut. M-am asezat in genunchi in fata ei si am spus cu glas scazut:
-Iti multumesc pentru ca ai salvat-o pe Melissa. Stiu ca fara voia ta, potiunea mea nu si-ar fi facut efectul. Iti sunt recunoscatoare, Sfantule Spirit.
-Nu ai pentru ce. As face orice pentru preoteasa pe care eu am creat-o.
O vocea melodiosa de femeie imi rasuna in cap si mi-am ridicat privirea spre icoana. Oare...
-Asa cum banuiesti, eu sunt Sfantul Spirit din icoana. Si nu ai pentru ce sa-mi multumesti. Fetita aceea nu inseamna nimic pentru mine. Dar tu insemni. Am salvat-o pe ea pentru a te salva pe tine.
-Poftim? De ce contez eu atat de mult? -Pentru ca tie ti-am dat puterea. Daca tu patesti ceva atunci soarta Regatului si a tuturor ingerilor va fii pecetluita. Au nevoie de tine in viata.
-Dar de ce eu? De ce mie mi-ai dat puterea?
-Pentru ca ti-am vazut destinul. Cu sau fara magie esti o fire mai piternica decat oricare alta. De asta te-am ales pe tine. Iar nepoata ta stii bine ca nu trebuia sa se nasca. I-am permis sa traiasca doar ca tu sa nu faci ceva necugetat. Destinul se poate schimba oricand dupa alegerile pe care le ei. Asa ca trebuia sa te tina cineva in viata.
Eram socata. Cuvintele ei ma loveau ca niste cutite. Viata Melissei era legata de a mea. La fel si cea a intregului popor. Asa ceva era peste puterea mea de intelegere. De ce tocmai eu?
Nu mai suportam sa mai ascult niciun cuvant asa ca m-am indepartat de icoana, simtind ca ma sufoc langa ea. ,,trebuia sa te tina cineva in viata" cuvintele ei ma scoteau din sarite. Nu am nevoie de nimeni care sa ma tina in viata! Nici macar de Christian. Stiu ce responsabilitate am fata de popor si am sa mi-o indeplinesc. Cel putin asta sper.
Am dat sa ies din biserica, dar cineva m-a apucat de mana. Era preotul. Avea chipul brazdat de linii fine si parul îi era alb la fel ca barba. Dar ochii... Unde mai vazusem eu ochii aia albastri? Ma priveau de parca m-ar fi cunoscut de o viata. Avea o atitudine calma, dar sclipirea din ochii lui imi era cunoscuta. Si totusi e doar un preot. Nu aveam unde sa-l mai fi vazut.
-Nu e cazul sa te superi, Victoria. Sfantul Spirit nu-ti voia raul. Mi-a spus pe un ton bland.
Am inghetat. De unde stia el ce mi-a spus spritul? Poate isi daduse seama din atitudinea mea. Dar de unde imi stia numele?
Privirea mi-a cazut pe lantul care îi atarna la gat. Inima mi-a stat in loc. Era aceeasi sfera de cristal ca cea pe care o port eu. Doar ca asta e neagra. Batranul s-a intors cu spatele si a plecat.
-Stati! De unde va cunosc? am strigat in urma lui.
El nu s-a intors. Am vrut sa fug dupa el, dar usa bisericii s-a inchis in fata mea cu o bufnitura. Am tras de ea, dar e incuiata.