Îngerii Nordului

Cântec la miezul nopții

,,Te-am sarutat si-n moarte te-am pierdut. Să pier acum, murind intr-un sarut!"-Othello

Dupa ce familia mea fusese masacrata, au fost multe dați în care mi-am dorit din tot sufletul să mor. Acum, stând pe jos și privind sângele închegat de pe rochie, nu mai îmi doresc asta. Acum, îmi doresc ceva ce nu este permis unui înger, ceva ce ar fii socotit un păcat de moarte în împărăția cerurilor, dar ceva ce îmi va împăca sufletul pe vecie. Răzbunare. Dumnezeu ne-a lăsat să alegem, să avem liberul arbitru. Dacă pana acum mi-am dorit doar să mă lupt, acum vreau mai mult. Vreau să calc pe cadavrele lor așa cum au făcut și ei. Știu ca modul în care gândesc acum îi este interzis unui înger, unui sfânt, dar eu nu sunt niciuna din astea. Eu sunt o preoteasă. Am văzut mai multe decât orice amărât de înger, am murit de foame în lumea oamenilor, am fost aratata cu degetul, iar îngerii se presupune ca sunt privilegiați. Oare așa să fie? Am trăit pe propria-mi piele acest ,, privilegiu" și acum pot spune cu mâna pe inimă ca e o mare minciună. Singurul lucru pe care mi l-am dorit vreodată a fost o clipă de fericire. Nici măcar intr-o familie bogată și respectata nu am avut vreodată așa ceva. Doar când se uita el la mine uitam de toți și de toate. Când mă privea vocile din capul meu tăceau imediat, iar când mă lua de mâna golul acela imens se umplea ca prin magie. Dar nu era magie, era dragoste. Acesta a fost singurul lucru care m-a făcut pentru prima dată fericită. De ce mi l-au luat și pe el?
Când capul începe sa-mi zvâcnească și vocile să tipe, îmi dau seama ca strâng în pumn tivul rochiei și privesc absenta în gol. De când el a fost luat, le aud și mai tare. Sunt un ecou permanent pe care îl port oriunde m-as duce. Șoptesc neîncetat ceva, dar sunt atat de multe încât niciodată nu înțeleg ce spun. Uneori mai prind mici fragmente de cuvinte, dar doar atât. Acum spun ceva de un cântec. Dar altceva nu înțeleg. Pufnesc dezgustata și ies pe hol. Mă îndrept instinctiv spre camera Erikai. Nici nu mă sinchisesc să ciocan căci știu ca nu doarme. Îi aud pașii prin cameră și apoi ușa de la balcon trantindu-se. Intru în camera și sunt izbita de aer rece. Până acum nu mi-am dat seama cât îmi e de cald. Cărțile Erikai sunt aruncate peste tot, la fel și hainele. Mai mult ca sigur a avut o criză de isterie și la fel ca întotdeauna, nimeni nu a auzit-o. Deschid ușile de la balcon și o văd tresărind ușor, dar nu se întoarce. Părul roșu nu mai e pieptănat ci îi cade liber pe spate. Ochii îi sunt roșii și bulbucați. Atunci îmi dau seama. A avut o criză de isterie în urma unei viziuni.
-Erika? șoptesc și pentru o clipă am impresia ca nu mă aude.
-Da.
-Ce ai văzut? deși tocmai sunt pe cale sa aflu raspunsul.
Durerea de cap se intensifica și mă apuc cu mâna de balustradă. Brusc, Erika nu mai stă în fața mea și nici strada pustie îngropată în întuneric, ci un cimitir. Lângă fiecare piatră de mormânt zace un cadavru, dar nu pot sa-mi dau seama ale cui sunt. Imaginile sunt încețoșate și nu pot distinge decât niște forme. Am impresia ca unii încă se mai mișca. Aerul miroase a descompunere și a moarte. Cu toții zac plini de sânge în timp ce eu mă plimb printre ei. Brusc, o mana mă apuca de picior. E un bărbat după părul scurt, dar nu-i văd trăsăturile feței ca să pot spune cine e. Încerc sa-mi trag piciorul, dar mă ține prea strâns.
-Ajuta-ma! îl aud spunandu-mi.
-Da-mi drumul. Zic și îmi trag piciorul.
Îi simt unghiile murdare intrandu-mi în piele și îmi înăbuș un țipăt. Mă trage cu o smucitură și cad fix in bratele lui. Spatele imi e lipit de pieptul său, dar nu-i simt inima batand.
-Ajuta-ma! îi simt respirația rece pe gât și mă cutremur.
-Da-mi drumul și poate o să te ajut. Încerc să negociez eu, deși știu ca nu am vreo șansă.
-Adu-ma la viață și îți jur credință veșnică, ingerule cu ochi de safir.
Încremenesc. Știe cine sunt. Mă întorc uitandu-ma atentă la el și chinuindu-ma să rețin si cel mai mic detaliu. Chipul tot nu i-l vad ca lumea, dar vad ca are parul negru si ochii albastri aproape albi.
-Cine esti? il intreb in cele din urma.
-Eu, tanara preoteasa, sunt singurul care te poate ajuta sa castigi razboiul. O data aflat sub puterea ta, eu voi fii singurul tau supus loial. Adu-ma la viata, Victoria. Imi sopteste la ureche, de data asta strangandu-ma de brat.
Incerc sa ignor durerea si sa ma concentrez pe cuvintele lui. E ceva ciudat cu omul asta, dar instinctul imi spune sa am incredere si totusi imi e frica de el.
-Deci nu vrei sa-mi spui cine esti. Ma prefac ranita. Atunci, cum stiu ca pot avea incredere in tine, daca nici macar nu stiu cum te cheama.
-Oh, ingerule! Vei afla la timpul potrivit. Nu uita ce ti-am spus: eu sunt singura persoana care te mai poate ajuta. Intreaga ta armata de mesageri va fii zdrobita cat ai clipi fara mine.
Soaptele lui ma hipnotizeaza. Imi mangaie gatul cu varfurile degetelor si simt ca mi se face rau. Vreau sa ma trag din imbratisarea lui, dar nu pot. Sunt paralizata. Ma simt de parca ar fi introdus venin in mine. E ceva care ma ameteste. Si totusi mintea si sufletul imi spun sa am incredere in el. Nu stiu sigur de ce. Nu stiu nimic sigur in momentul asta, dar stiu ca instinctele nu ma inseala niciodata.
-Te mai intreb o singura data, preoteaso: ma aduci sau nu la viata? Iti jur credinta vesnica. Jur in numele ingerilor, al crucii si al spiritului.
Ultimele cuvinte au sunat ca un cantec in capul meu si ma trezesc vorbind:
-Accept.
Nu il vad, dar îi simt ranjetul cand ma impinge in fata si ma trezesc aruncata pe podeaua balconului. Erika ma priveste inspaimantata si confuza.
-Oh, Doamne! Vic! Esti bine? Am crezut ca nu o sa mai...
-Cat am stat acolo? o intreb, oprindu-i tirada.
-Cam jumatate de ora. Mai speriat ingrozitor. Voiam sa ma duc dupa Orion.
-Nu! strig si o apuc de mana. Nu e de incredere, Erika.
Aproba din cap si privirea îi devine cercetatoare. Stiu ce urmeaza.
-Ce s-a intamplat? Ai cazut inconstienta pe jos si nu mai aveai puls. Am crezut ca esti...
-Nu sunt. I-o tai repede.
-Atunci?
-M-am trezit intr-un cimitir si peste tot erau cadavre pline de sange si...
-Stai. Erika ridica mana, iar eu tac. Asta am vazut si eu. Dar doar atat.
-Ei bine... nu e doar atat. O vad cum tresare, dar imi face semn sa continui.
I-am relatat totul detaliu cu detaliu, inclusiv cum arata barbatul.
-Poate e vrajitor. Imi spune Erika invelindu-ma cu o patura, caci am inceput sa tremur.
-Nu cred. Era... era destul de sigur pe puterile lui. A reusit sa ma paralizeze!
-Ah, asta de obicei se face daca faci un amestec de plante urat mirositoare si le descanti intr-un fel anume, iar la final mirosul poate paraliza. Era folosit de vraci acum mult timp. Dar nimeni nu parctica asa ceva.
Atunci imi pica fisa.
-Mirosul de putrefactie. Zic sarind din pat. Nenorocitul!
-Stai calmeaza-te, Vic! incearca Erika sa ma linisteasca.
-Poate e vraci. Spun topaind prin camera.
-Nu cred. Ai vazut cum era imbracat?
Cad un pic pe ganduri si incerc sa scormonesc prin amintiri. Intotdeauna cand incerc sa accesez imaginile unei viziuni sunt sterse si distorsionate. Am gasit-o! Tin minte ca purta pantaloni albi patati de sange si i-am vazut maneca rosie a jachetei cu mansete albe si butoni aurii cand ma tinea in brate. Raman cu gura cascata.
-Oh, Dumnezeule! Era soldat! spun pe nerasuflate.
Erika isi inalta sprancenele, zicand:
-Soldat? Macar avea aripi?
-Nu. Adica... eu cel putin nu am vazut. Deci nu cred.
-Vic, esti sigura?
-Da. De ce?
Erika se incrunta, muscandu-si buza.
-Vic, daca nu are aripi inseamna ca e un soldat uman, iar in cazul asta chiar nu te poate ajuta.
-Atunci e vrajitor.
-Avea vrun semn? Daca nu e insemnat atunci nu e.
-N-am vazut.
Erika isi maseaza tamplele si apoi ma cearta:
-De ce naiba ai acceptat? Tu iti dai seama ce ai facut? Barbatul ala nu o sa se lasa pana cand nu o sa-l aduci la viata. Si sa aduci din morti pe oricine e periculos.
-Stiu, dar instinctul imi spune sa am incredere in el.
-Dupa ce te-a paralizat? Nu putea sa vorbeasca fara sa te imobilizeze? tonul ei se ridica cu cateva octave si scutura din cap, iar zulufii rosii ca sangele o fac sa arate ca un inger al plangerii.
Imi iau capul in maini si stiu ca are dreptate. Am facut o prostie cat mine de mare. Am facut o promisiune pe care nu stiu daca o pot respecta. Nu stiu pe cine voi aduce la viata. Si totusi nu pot sa nu ma intreb: daca nu e inger, nici vrajitor sau mesager deoarece nu e insemnat si nici demon, caci dupa moarte iau forma lor adevarata nu cea umana; atunci ce e? O idee prinde contur in mintea mea si zic:
-Poate as putea sa ma mai intalnesc o data cu el.
Erika ma priveste sceptica.
-Esti sigura ca vrei sa faci asta? Daca de data asta chiar nu te mai intorci?
-Nu stiu, dar pana nu aflam ce e cu barbatul asta nu putem porni razboi. Daca intra-devar e atat de puternic precum zice, atunci vom avea un as in maneca.

-Asta e pentru ca m-ai sfidat! striga Caius si imi mai da un pumn in fata.
In ultimele doua ore nu a facut decat sa ma bata ca pe un sac cu cartofi, dar nu simt nimic. Am incasat si mai rele. Prin fata ochililor imi trece imaginea Victoriei stand frumoasa in lumină. Incep sa cred ca doar am avut halucinatii pentru ca altfel ea nu ar fi putut sa fie aici. Caius se sterge pe maini de sange si se pregateste sa-mi dea un pumn. Nissa intra trantind usa si arata de parca l-ar fi vazut pe dracul in persoana. Are ochii cat cepele, iar fata îi e aproape galbena.
-Caius! Am avut cel mai ingrozitor vis!
-Nu acum, Nissa. Se rasteste el.
-Dar... nu intelegi. Se va intoarce!
Nissa isi strange minile in jurul taliei si acum vad ca tremura. Orice i s-a intamplat nu pot sa nu ma bucur. Caius se incrunta si intreaba:
-Cine se va intoarce?
Nissa nu pare sa-l asculte pe Caius. E complet pierduta.
-O sa ne omoare. O sa vezi. El ne va nimici.
-Care el? tipatul lui a facut ecou in sala. Raspunde!
-Coran.
A fost doar o soapta, dar am auzit-o tare si clar. E ca si cum cineva m-ar fi plesnit peste fata.