Îngerii Nordului

Luna plina

Asa cum ma asteptam ma vindecasem in cateva ore. Niciun inger nu putea face asa ceva caci sunt extrem de sensibili. Insa eu nu eram orice fel de inger. Ma resemnasem cu acest gand cu mult timp in urma, si totusi nu pot sa nu ma intreb: De ce eu? Era o intrebare la care nu puteam gasi un raspuns.
Ma plimbam nelinistita prin camera. O lasasem pe Melissa sa ia cina cu Caius. De fapt ar fi mai corect spus ca am fost obligata sa o las. Ii vrajisem colierul si se vedeau deja rezultatele. Viziunile s-au oprit si nu mai are izbucniri necontrolate de putere. Nu v-a tine prea mult, dar macar pana gasesc o cale sa plecam din Regat.
Spre surprinderea mea, Caius se poarta frumos cu nepoata mea, desi nu prea inteleg cum a reusit asa ceva. Parca nu vroia sa aiba mostenitori, ca sa-i ocupe locul pe tron. Nu asta e motivul pentru care mi-a ucis familia? Sau mai e altul? Ceva imi spunea ca mai era si un alt motiv. Ce putea fi atat de important? Am recitit scrisoarea aia de zeci de mii de ori si nimic. Niciun mesaj secret. Absolut nimic. Am intors-o pe toate partile. Cum sa nu fie nimic? Nu poti sa dai un ordin si atat. Trebuie sa existe o explicatie pe undeva.
Atunci mi-a venit ideea. La cate scoli schimbasem am invatat si eu cate ceva. Stiu ca la una am invatat sa fac o potiune de recunoastere. Atunci incercasem pe broaste, prin urmare nu stiu sigur daca va avea efect si pe obiecte. Merita sa incerc. Sau nu. Daca nu-mi iesea cum trebuie as distruge scrisoarea. Fir-ar sa fie, dar trebuia sa incerc.
Am cotrobait prin cufarul cu potiuni, si aveam tot ce-mi trebuia, dar lipsea urzica. Ce noroc am eu! Trebuie sa ma duc sa culeg urzica. Pai, nu avea ce rau sa se intample. Si bineinteles m-a luat gura pe dinainte.
M-am strecurat afara din camera si am iesit in gradina din spate, sperand sa fie acolo. Dar nimeni nu tinea urzici in gradina. In concluzie, singurul loc unde o puteam gasi era in padure. Am trecut de gard prin mica spartura pe care Dumnezeu stie cine o fi facut-o. Am mers vreo jumatate de ora, caci se intunecase de-abinelea si pana la urma am gasit o frunza de urzica aruncata aiurea langa un parau.
Mi-am ridicat privirea spre cer si am vazut luna plina. In noaptea asta era seara spiritelor. Asa e la fiecare luna plina, caci ochiul lunii slabeste poarta dintre taramul nostru si cel de dincolo. Doamne sfinte! Melissa! Daca v-a vedea spirite de fata cu Caius? Ea inca nu stie sa faca diferenta dintre un suflet ratacitor si o persoana reala. Trebuia sa o gasesc. Am indesat frunza in buzunar si am inceput sa alerg inapoi spre palat. Cu fiecare pas pe care-l faceam aveam vaga impresie ca sunt urmarita. Nu trebuia sa ma uit ca sa stiu. Nu m-am oprit din alergat, desi am cazut de cateva ori, julindu-mi mainile si rupandu-mi parti ale rochiei. Nu puteam sa o fac. Daca as fi privit inapoi mi-as fi pierdut si ultima farama de control pe care o mai aveam. Apoi am auzit un planset. Am imghetat instant. M-am intors pe calcaie, cu inima batandu-mi neregulat.
-Te rog ajuta-ma!
Era o fetita. Avea exact varsta Melissei si plangea. Avea ochii negri migdalati si parul cret de culoarea caramelului. Era asa de mica. Si... parea reala. Nu arata ca un spirit, transparenta si palpaitoare. Era normala. Cel putin asa credeam.
-Ce ai patit? Am intrbat-o apropiindu-ma de ea.
-Mami si tati. Au murit.
Mi se rupea sufletul. O intelegeam atat de bine. Stiam cum e sa fii un copil orfan. Sa nu iti mai spuna nimeni ca te iubeste si sa te maturizezi de la o varsta atat de frageda. Cand alti copii se jucau sau cantau la pian, asa cum imi placea si mie, eu trebuia sa am grija de un alt copil care era orfan. Stiam cum se simtea, dar aveam de gand sa o ajut.
-Cum au murit parintii tai, scumpo?
-Vino. O sa-ti arat.
M-a apucat de mana si ma tragea dupa ea spre palat. Proasto! Pleaca de acolo acum! Spiritul tipa in capul meu si imi venea sa-l plesnesc,dar nu avem cum. Taci! Am strigat in gand enervata. E la fel ca mine. Vreau sa o ajut, asa cum pe mine nu m-a ajutat nimeni! Nu vreau sa mai vad copii suferind, asa cum am suferit eu! Dar tot nu a tacut: Victoria! Oprestet-te! Ea nu e ca tine! Ea e...
Mi-am blocat mintea ca sa nu-l mai aud. Ce stia el? Era doar o voce tampita in capul meu. Fetita asta e inocenta intruchipata. Ce rau ar putea face? Era un suflet fara aparare, la fel cum am fost si eu. Dar eu a trbuit sa ma transform in protectorul Melissei, caci alfel n-am fi supravietuit niciuna. Fara sa-mi dau seama, am ajuns la scara ce ducea in turnul castelului.
-Aici au murit?
-Vino dupa mine si ai sa vezi. Mi-a raspuns fetita.
Am ezitat un pic, dar am urmat-o. Oare parintii ei se aruncasera din turn? Dumnezeule, ce soarta!
Victoria! Ah, nu din nou! Am tipat nervoasa in gand. Apoi m-am oprit ascultand cu atentie: Victoria! Unde esti? Nu face vreo prostie! Victoria! Nu era vocea spititului. Era vocea lui Christian. Cum intrase in capul meu? I-am raspuns fara sa stau pe ganduri: Urc scarile ce duc in turn. Cum poti fi in mintea mea?
Ce cauti in turn?
Am intalnit o fetita. I-au murit parintii, si acum vrea sa-mi arate cum s-a intamplat.
Cum s-a intamplat?! De ce sa-ti arate asa ceva? Victoria nu te misca! Vin imediat!
Dar nu vreau sa vii! Christian ce crezi mi se poate intampla?
Nu stiu ce fetita e aia, dar nu mai merge dupa ea. Nu aveti ce sa faceti in turn. Pleaca de acolo.
Nu! E ca mine! Voi nu intelegeti! Nimeni nu intelege!
Mi-am blocat inca o data mintea si slava cerului nu l-am mai auzit.
Am ajuns in turn. Fetita a deschis usile balconului.
-Vino.
Am urmat-o fara sa scot un cuvant. Chiar eram curioasa ce se intamplase cu bietii ingeri. Copila s-a urcat pe balustrada.
-Ai grija! Am strigat repezindu-ma la ea.
Aceasta si-a deschis aripile si a pasit inafara balustradei.
-Vino si tu. Nu vreau sa fiu singura cand ii revad.
-Bineinteles ca nu te las singura. Am spus urcandu-ma pe margine.
Fetita mi-a zambit. M-a luat de mana, tragandu-ma spre ea.
-Haide sa zburam! E atat de frumos! Vino!
Am facut un pas in fata, dar vocea m-a oprit. Victoria! Nu face asta! Da-te jos!
Era Christian. Cum facea asta?
Vrea sa zburam.
Tu nu vrei sa-ti deschizi aripile! Ai uitat? Te-am intrebat de ce, dar nu mi-ai raspuns.
Cuvintele lui m-au lovit ca un dus cu apa rece. Aripile. Eu nu mi-le deschideam de frica ca s-au innegrit. Avea dreptate. Nu puteam sa zbor. Nu o mai facusem de ani de zile.
-Imi pare rau scumpo, dar nu pot.
In acea clipa ochii fetei s-au inrosit si aripile albe au devenit negre si zdrentaroase. Era un demon.
Am dat sa cobor de pe balustrada, dar nu-mi dadea drumul la mana.
-Ba o sa poti, ducesa Voctoria!
M-a tras sprea cu putere si m-am dezechilibrat. Am reusit sa ma prind de balustrada, dar restul corpului imi atarna.
-Fata prostuta. Crezi ca daca te tii nu vei cadea? Te inseli!
M-a apucat de par, tragandu-ma si am inceput sa tip. Avea prea multa forta si mainile imi alunecau. Nu mai puteam sa ma tin.
Christian a venit glont spre fetita sfasiind-o. Aceasta a cazut, dar o data cu ea m-a tras si pe mine. Simteam cum aerul rece ma strapunge in timp ce cad. Victoria! Aripile! Desfati aripile!
Nu. Imi e frica.
Fa-o! Nu pot ajunge la tine asa de repede.
Stiam ca nu poate. Il vedeam zburand spre mine, dar era prea departe. Am tras aer in piept si am facut-o. Am simtit o caldura de care mi-a fost dor, gadilandu-ma pe spate. Le-am simtit desfacndu-se si am inceput sa dau incet din ele. Brusc nu mai cadeam. Stateam suspendata in aer. Christian parea usurat, dar ma privea uluit studiindu-ma.
-Nu te uita asa! Stiu ca sunt negre! Te rog nu spune nimic. I-am spus, lasandu-mi capul in jos.
Imi era rusine. Toata curtea se uita la mine uimita. Imi venea sa intru in pamant. Christian m-a apucat de umeri si m-a intors cu fata spre geamul din spatele meu.
Am inghetat. Imi priveam socata reflexia. Aripile erau...albe. Aveau un model stralucitor cu stele si spirale. Nu tineam minte sa-l fi avut pana acum.
Toate aripile ingerilor primeau un model dupa o anumita varsta, dar eram socata. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut asa ceva.
Eram un inger... nu un demon.