Îngerii Nordului

Realitate sau fantezie?

Ma tarasc afara din celula si ma arunca intr-o incapere slab luminata. Imi ridic capul si vad sapte perechi de ochi privindu-ma atenti. Sunt demoni, dar nu la fel ca cei din arena. Acestia sunt decazuti ca mine. Sunt ingeri normali, dar aripile le sunt complet negre. Cu totii par obositi si slabiti la fel ca mine. Cel blond isi drege glasul si ma intreaba:
-Cum ai ajuns aici?
-La fel ca voi. Tarat cu forta. Scuip ultimele cuvinte.
Blondul se uita la ceilalti si acestia incuviinteaza, printr-o intelegere tacita. Se ridica de pe jos apropiindu-se de mine. Imi intinde mana si se prezinta:
-Eu sunt Rafael.
-Christian.
-Mda, am auzit de tine. Caius te tine ca premiu din cate am inteles.
Ridic mirat din sprancene, iar Rafael da din umeri.
-Zvonurile circula repede pe aici.
Simt ura Victoriei crescand din ce in ce mai mult, fiind alimentata de durere. Durerea pe care numai eu i-am pricinuit-o. Inca o data ma blestem singur.
-Nu putem iesi de aici? intreb si toti ceilalti incep sa rada.
-Crezi ca n-am incercat? replica un demon ce are tatuate pe piept si brate tot felul de rune celtice.
-Nu exista cale de scapare. Ori facem ce spun ei ori murim sau ajungem in iad pentru totdeauna.
Acum eu incep sa rad.
-Am trecut de zeci de ori prin iad si am iesit. Ce va face sa credeti ca nu voi iesi si de aici?
Demoni au tacut privindu-ma curiosi. Evident nu am de gand sa le dau mai multe detalii, asa ca spun:
-Daca incercam impreuna poate vom avea o sansa.
-Nu vom avea. Replica Rafael.
-Daca asa credeti, e alegerea voastra. Eu pe de alta parte nu voi sta aici asteptand sa fiu transformat in marioneta lor.
-Si ce propui sa facem? intreaba tatuatul.
Ma apropii de gratii si spun cu voce joasa:
-Ce se pricepe un demon cel mai bine sa faca? Vom minti.

De cand am ajuns in acest castel sau mai bine zis inchisoare, am acelasi vis in fiecare noapte.
Sunt in barca in mijlocul oceanului in timp ce ploua torential si vad in departare o luminita alba. Vreau sa zbor spre ea, dar aripile nu mi se desfac. Am impresia ca zaresc o silueta in acea lumina. Simt cum ma cheama, dar nu ma pot clinti din barca. Brusc, vantul incepe sa bata ridicand valuri ce ma clatina. Lumina e purtata de vant din ce in ce mai departe pana cand nu o mai vad deloc. Incerc sa tip, dar nu am voce. Ma trezesc urland ceva indescifrabil si o scol pe Erika care vine speriata la mine. Asa e in fiecare seara. Ingerii s-au obisnuit cu crizele mele, dar nu si Erika. A mutat un pat in camera mea si doarme cu mine. Mereu cand am visul asta, imcearca sa ma linisteasca fredonadu-mi un cantec ca unui copil mic, dar surpinzator ma linisteste.
-Sssst. Imi spune, asezandu-se langa mine. In zadar freamata padurea, vantul va trece iar. Pasarea se inalta pe pamant; umbra ei se taraste, ca nu va zbura mai repede ca vantul.
Simt mici adieri de vant de cate ori imi canta asta. Are o voce suava si melodioasa, iar eu am impresia mereu ca vad o pestera, iar vantul bate in jurul ei ridicand mici firisoare de praf. Si apoi cad in bezna.
A trecut mai bine de o luna de cand sunt aici si mie tare dor de Melissa. Îi spun Erikai ca voi fii plecata azi si vad cum o umbra de tristete îi intuneca ochii de culoarea frunzelor.
-Ma intorc repede.
-Bine, dar ai grija. Mai bine iesi prin pod. Pe timpul zilei s-ar putea sa te vada cineva aparand din neant.
Ma intorc pe calcaie si ies pe unde mi-a spus Erika. Movilite de zapada se vad la fiecare pas si ma intreb cat o sa mai ninga. Apoi gandurile mi se indreapra spre pestera pe care mi-o imaginez in fiecare seara. O voce imi spteste ca un ecou stins: e reala, e reala, e reala. Cum sa fie reala? E doar imaginatia mea. Am inceput sa nu mai fac diferenta intre realitate si fantezie. Zilele trecute cand am vrut sa intru in cada sa fac baie, mi s-a parut ca vad apa rosie si am inceput sa tip. Erika, Matias si Athiel au venit imediat la mine. Cand le-am aratat apa se uitau cu toti incurcati.
-Vic, nu e nimic acolo. Mi-a spus Athiel, cu ochii lui argintii examinand apa.
-Ba da! am tipat. E rosie! E sange!
-Vic scumpo, calmeaza-te. Apa e curata. A replicat Matias, dand cu mana prin cada ca sa-mi arate ca e in regula.
Erika mi-a apucat mainile ca sa nu mai gesticulez isterica. Apa mi se parea din ce in ce mai rosie.
-E sange! E sange peste tot! tipam ca din gura de sarpe.
-Vctoria calmeaza-te! Athiel m-a apucat de umeri si m-a intors cu fata spre cada.
-Uita-te atenta si spune-mi ce vezi. Vocea îi e blanda, dar poruncitoare.
M-am mai uitat inca o data la apa si am constata cu stupoare ca e limpede ca lacrima. Nu e nicio picatura de sange.
-Dar... am vazut...
Cuvintele mi-au stat in gat si auzeam voci in cap repetandu-mi aceleasi cuvinte: nebuna, nebuna, nebuna.
-Innebunesc! am spus si toti trei ma priveau cu mila.
Am inceput sa plang, iar Erika m-a luat in brate punandu-i pe baieti sa aduca alta apa.
Apoi in alta zi, in timp ce dormeam am simtit cum ceva ma strange de gat si am inceput sa tip desi ramaneam fara suflare. Niste maini reci ma strangeau cu putere si in fata mea aparuse un spirit demonic cu ochii rosii si o gura mutilata de sute de colti. Avea pielea neagra si lipicioasa ca o mazga. Cand Erika a dat buzna in camera, demonul a disparut. L-a chemat pe Athiel sa se uite la mine caci aveam urme rosii pe tot gatul. Le-am povestit ce am vazut si nimeni nu m-a contrazis desi privirile ingrijorate pe care mi le aruncau, pun clar la indoiala sanatatea mea mentala. Totusi nimeni nu putea explica semnele de pe gatul meu care mai tarziu s-au invinetit. In acea seara, cand m-am dus la bucatarie sa-mi iau un pahar cu apa i-am auzit pe Erika, Athiel si Orion discutand. Nu m-am putut abtine asa ca am mi-am lipit urechea de usa.
-E calar ca astea sunt niste semne. Aud vocea groasa a lui Orion.
-Semne pentru ce? intreaba Erika.
-Pentru razboi.
Orion e cel mai bun vrajitor de aici si cel mai intelept. Ce spune el nu ar trebui sa pui la indoiala.
-Mie nu mi se pare ca ar fii semne prea bune. Zice prietena mea.
-Asta va ramane de vazut. A replicat Orion
-Semnele de gatul ei sunt fara nicio indoiala gheare. Spune Athiel, care candva a vrut sa devina doctor.
-Cine ar fi intrat aici? s-a auzit vocea Erikai.
-Demonii. Spune Orion. Incerca sa afle de ce a plecat Victoria de la castelul lui Caius. Si eventual sa termine ce au inceput.
-Ce au inceput? intraba Athiel isi îi vad ochii argintii sclipind in lumina focului.
-Moartea ei. Raspunde Orion cu glas pierdut.
Am ajuns la baza muntelui Jaramael. Mi-am desfacut aripile si am zburat cam 140 de m inaltime pana am ajuns in dreptul unei portiuni mai incretite a muntelui. Acolo era ascunsa in piatra o usa. Am deschis-o cu o vraja si am intrat intr-un hol ingust. Era luminat de torte si piatra se transformase in marmura cafenie. Am inaintat pe coridor pana am ajuns la o usa din lemn de mesteacan cu un copac mare sculptat pe ea. Am ciocanit de doua ori si Maya si-a facut aparitia in prag. M-a intampinat zambind, dar ochii îi sunt tristi de parca in interiorul ei ar avea loc o furtuna.
-Buna ziua, Maya. I-am spus politicoasa.
Zambetul i-a palit.
-Nu e chiar atat de buna. Vazandu-mi expresia alarmata a adaugat: Melissa e bine... dar am aflat de Christian. Nu stii unde e, nu-i asa?
Ma abtin sa nu incep sa plang, caci nu m-as mai opri.
-Nu stiu, dar o sa aflam in curand.
Maya m-a privit plina de speranta.
-Cum? Cum o sa-l gasesti?
-Nu-ti pot spune asta. E pentru siguranta ta, Maya.
Mi-a zambit trist si apoi a spus:
-Melissa e la etaj. Te asteaptă.
Incuviintez abatuta si urc scarile ce duc spre camera nepoatei mele. Cand ma vede sare din pat si striga:
-Ai venit!
Se arunca in bratele mele ca atunci cand avea trei ani si voia sa o duc in
parc. Pentru prima data in ultima luna am zambit. Am sarutat-o pe buclele blonde si ochii ei mari si albastri sclipesc.
-Vrei sa-ti arat ce am desenat?
-Sigur.
Se duce spre pat scotand o hartie dintr-o carte si mi-o da. Schitase in creion o intrarea intr-o pestera. Am simtit cum camera se invarte cu mine si mi se ridica un val de pe ochi. E... pestera pe care mi-o imaginasem sau cel putin asa crezusem. In desen era infatisata si o pala de vant ce poarta niste frunze prin aer si cateva firicele de praf.
-Nu se poate... e imposibil.
Am inceput sa dau frenetic din cap, incercand sa ma conving singura ca am din nou halucinatii. Insa simt sub degete materialul aspru al hartiei si vad cat se poate de clar desenul realizat perfect cu fiecare detaliu. Gura pesterii are forma perfect patrata si are niste desene ce arata niste grifoni cu aripile desfacute, iar langa ei sunt ingeri inlantuiti, la fel cum imaginasem si eu. Acum totul are noima. Apa insangerata, mainile ce ma strang de gat si visul. Cineva nu vrea sa ma lase sa ajung acolo.
-Tu ai desenat asta? o intreb pe Melissa care ma priveste speriata.
O iau in brate sa o linistesc si ea imi raspunde:
-Da... de ce? Nu iti place?
Buza de jos îi tremura si are lacrimi in coltul ochilor.
-Nu, scumpo. E superba! Dar... asta am vazut si eu. Tu cum ai desenat-o?
-Am vazut-o pur si simplu.
Un fior mi-a trecut pe sirea spinarii.
-Adica... ai vazut-o ca... pe o viziune?
Melissa incuviinteaza.
-Dar fara durerea de cap.
Am crezut ca o sa o scap. Nu e posibil. Am vazut cu ochii mei cum spiritul o paraseste. Maya ne-a auzit, caci a intrat speriata in camera. Amandoua ma privesc ingrijorate, iar eu stau si ma uit impietrita cand la Melissa cand la desen. Si atunci inteleg. Melissa nu mai are spirit, dar are altceva. Singura categorie de ingeri cu asemenea puteri sunt...
-Heruvimii.