Îngerii Nordului

Îngerul războinic

,,Zburau sub bolta iadului, printre
Flăcări de jos, de sus dimprejur,
Până când, ca un semnal,
Lancea marelui Sultan se ridica, ca zborul
Să li se îndrepte spre vatra de pucioasă întărită,
Umplând câmpia, cu o mulțime, pe care niciodată
Nordul n-a revarsat-o din coastele-i de gheață."

Mulțimea exclamă și aplaudă, dar nimeni nu pare sa inteleaga de fapt ce se întâmplă. Cei patru demoni din fata mea se uita confuzi unii la altii, dar eu ma uit in gol. Stiu ce vrea sa faca Caius. Dupa disparitia Victoriei, organizase o astfel de lupta in arena din subsolul palatului. Atunci a facut-o pentru distractie, dar acum vrea un premiu. Tin minte ca imi propusese si mie sa particip la lupte si am refuzat. Acum nu mai imi propune, ci ma obliga. Vrea sa omoare niste demoni nefolositori pentru a ajunge la mine, fiindca stie ca eu sunt singurul care poate invinge. Imi stie povestea.
Dupa ce parintii nostri au murit ,, accidental", Marcus a fost trimis la scoala de Arhangheli pentru a devini unul. Eu pe de alta parte, nu aratam vreun potential pentru o asemenea oportunitate. Prin urmare, am fost trimis in armata ingerilor. La inceput ideea mi se paruse interesanta, dar cand am ajuns acolo am constat de fapt ca acel loc e iadul pe pamant. Ar fi trebuit sa invatam cum sa ne aparam Regatul si sa lupta in numele Sfintei Treimi, insa nici Tatal, nici Fiul si nici Duhul Sfant nu au miscat un deget pentru a salva soarta unor orfani. Nimeni si nimic de acolo nu era sfant. De cate ori ma impotriveam ordinelor sau faceam ceva gresit eram biciuit, infometat si imi petreceam noptile inchis in Grote. Acolo erau si demonii. Cei adevarati nu cei cazuti. Multi nu stiu sa faca diferenta, dar cei cazuti se mai agata de un strop de lumina, pe cand ceilalti au cazut pe veci in intuneric. Stiu ca o data am vazut un baiat de varsta mea omorat din cauza faptului ca si-a dat mancarea unui baietel de sase ani. Ne-au invatat ca ce e al nostru trebuie pretuit, altfel il vom pierde.
In Grote pentru a supravietui trebuia sa lupti. In primii ani am mancat destula bataie. Intr-o iarna era atât de frig în Grote și îmi era prea foame ca să mai lupt. Am fost bătut până am rămas inconștient. Ar fi trebuit să fiu mort. Însă în timp ce zăceam mutilat pe piatra rece din Grote, în fata ochilor mei s-a materializat o siluetă. Era o femeie. Nu i-am văzut trăsăturile feței, dar aripile îi radiau împrăștiind o lumină albă liniștitoare. Era toată îmbrăcată intr-o aură albă, dar singurul detaliu ce nu își avea locul în această scenă, era părul. Îi cădea în valuri de negre și lucioase pana la coate. Fața tot nu i-o vedeam, dar glasul ei a răsunat ca un cântec duios în mintea mea încețoșată, făcând pentru prima dată lumină.
-Oh, copile! Cum te cheamă?
-C... Christian. M-am bâlbâit în timp ce încercam sa-i deslușesc chipul prin vălul de lumină.
-Christian. Mi-a repetat ea numele, iar din gura ei suna ca o mângâiere.
S-a aplecat spre mine, iar părul i s-a revărsat peste umeri și îmi doream să îl ating, intrebandu-ma cât era de moale.
-Am o întrebare pentru tine.
-D...da. Am răspuns ezitând.
-Ce se naște din pucioasă și se transforma în foc? glasul îi era la fel de lin și am închis ochii pentru o secunda.
-Dorință. Am replicat.
Femeia m-a mângâiat pe obraz și apoi m-a întrebat:
-Tu ce îți dorești?
Știam ce îmi doresc.
-Dreptate.
Nu am văzut, dar pot să jur ca mi s-a părut ca zâmbește.
Aveam doar noaua ani când am visat asta. Am crezut ca înnebunisem, dar când m-am trezit a doua zi nu mă mai durea nimic. Nu mai aveam nicio rană și mai presus decât orice trăiam. Femeia mă salvase. Îmi dăduse șansa să îmi fac dreptate exact cum îmi doream. Din acea zi nu am mai fost bătut niciodată. Eu îi bateam pe toți și în scurt timp am devenit cel mai bun luptător al armatei. Când am împlinit optsprezece ani am fost lăsat să plec, deoarece știau ca nimeni nu mă va putea învinge vreodată. Apoi, la curtea regală am fost ales ca înger păzitor. Am vegheat sute de familii dealungul anilor. Însă când am fost nominalizat pentru familia Herondale, nu mi-as fi închipuit vreodată ca voi ajunge să o țin în brațe pe femeia din vis, dar sub chip de copil.
Caius știe toate astea mai puțin partea cu visul. Nu știe exact cum am ajuns să fiu cel mai bun recrut al armatei, dar un lucru știe sigur: Doar eu pot să înving.

Poc,poc, poc. Mă trezesc imediat și realizez ca am adormit lângă geam. Ceva bate cu putere în sticla deja spartă așa ca trag perdeaua la o parte pentru a vedea cine e. O cioară. Acea cioară. Mă obișnuisem cu aparițiile ei bruște, dar încă mi se pare ceva familiar la ea.
-Tu ce vrei? am întrebat conștientă ca nu voi primi vreun răspuns.
De când Lucie imi spusese în sala de consiliu ce s-a întâmplat cu prizonierii , m-am încuiat în cameră refuzând să văd pe cineva. Tâmplele îmi zvâcnesc la cât am încercat să invoc o viziune și ultimul lucru pe care mi-l doresc acum e o cioară! Mă privește ciudat preț de o clipă, iar apoi lasă pe pervaz un bilet cu sigiliu și își ia zborul. Privesc absentă în urma ei și tot ce îmi doresc e să pot zbura după ea și să o iau la întrebări. Dar pe cine păcălesc? E o cioara! Iau bilețelul în mâna și încremenesc cand văd sigiliul gravat cu ceara roșie. E un inger ce ține în mâna o suliță. E simbolul Arhanghelilor. Mă ia cu amețeală. Doamne Dumnezeule! Mai mult ca sigur consiliul îngerilor se întreabă de ce nu îmi fac datoria ca preoteasă sau dacă chiar sunt una. Rup sigiliul cu mușchii încordați. Hârtia e scrisă frumos și caligrafic. Citesc următoarele rânduri:
Dragă ducesă Victoria, va rog să ne întâlnim la podul de lângă granița vestică a Regatului, astă seara la miezul nopții. E urgent!
Nu scrie niciun destinatar sau vreo semnătură. Mă uit încruntată la scrisoare și până la urma hotărăsc să o ard. E o păcăleală. Cine naiba mi-ar trimite mie o scrisoare așa urgentă? Și de ce? Și mai presus de orice: cine e? Iau decizia ca nu e nimic important, deși instinctul îmi spune altceva. Aleg sa-l ignor.
Îintr-un final cobor la cină. Atmosfera e încărcată de tensiune căci nimeni nu știe ce se va întâmpla peste o săptămână. Atunci vom porni războiul. Știu ca unii regretă decizia luată, dar nu mai e cale de întoarcere. Mâncăm în tăcere cu capetele plecate în farfurie, iar nimeni nu scoate un sunet, nici măcar Orion. După ce m-am simțit destul de sătula am urcat scările spre cameră mea. Aud cum cineva îmi șoptește la ureche: Du-te! Mă întorc să văd cine e, dar sunt singură pe coridor. Clatin din cap sperând ca doar mi-am imaginat. Dau sa-mi continui drumul, dar ceva rece mă apuca de mâna. Du-te! E ultima ta șansă! Nu războiul îl va salva. Și apoi atingerea a dispărut. Mă uit speriata în jurul meu, dar din nou constat ca sunt singură. O iau la fugă pe coridor și mă opresc în fața ușii Erikai. Ciocan o dată și ușa se deschide. O văd cum mă privește îngrijorată și îmi dau seama dupa licărul și ochii ei ca știe. Mă apuca de mâna și mă trage în cameră.
-Am văzut un bilet! Îți era destinat ție. Îmi zice în șoaptă.
Când vede ca nu răspund, spune:
-Știi nu-i asa?
-Da. Trebuie să mergem acolo. Replic și caut prin dulapul ei niște mantii închise la culoare.
-Ai înnebunit? Nici măcar nu știm de la cine e! gesticulează disperată.
-Nu contează. O reped și tace.
Mă privește înspăimântată și mă simt vinovată ca trebuie să o bag în asta, dar singură nu am suficient curaj.
-Erika, te rog. Nici eu nu am încredere în acest destinatar secret, dar poate ca intr-adevar știe ceva.
-Și dacă o să fim păcălite? Dacă cel care a scris-o e Caius și vrea să te faca să ieși din ascunzătoare? mă întreabă, invartindu-se prin camera.
Raman tintuita locului pret de o secunda, dar apoi iau o hotarare. Ma intorc sprea ea si spun calma si sigura:
-Atunci nu exista decat un mod de a afla.
*
Eu si Erika am zburat tacute pana la granita vestica a Regatului. Desi nu e foarte frig afara, tremur din toate incheieturile. Daca Erika are dreptate? Daca am fost pacalite si noi ne aruncam in gura lupului? Instinctul imi spune sa ma calmez, dar mii de intrebari imi trec prin cap. Daca asta e doar un truc de a ne atrage la Caius? Daca nu va veni de fapt nimeni? Frica imi strange pieptul ca un cleste de metal. Aud tot felul de zgomote facute de pasari. Frunze care fosnesc, aripi care se lovesc una de alta si.... un strigat ascutit. O bufnita. Erika scoate un tipat sugrumat prinzandu-ma de brat.
-Ce a fost asta? ma intreaba cu ochii ei caprui, iesiti din orbite.
-E o bufnita. Linisteste-te.
-Am impresia ca suntem urmarite. Imi sopteste la ureche.
O strang de mana.
-Si eu.
Ne uitam una la alta, dar apoi frica din privire i se stinge si vad altceva. Dorinta. Vrea ceva. O scanteie se aprinde si se stinge in ochii ei si atunci stiu. Vrea razbunare. Dau aprobator din cap si ne continuam zborul. Cand ne apropiem de vechiul pod simt o pala de vant puternica cum imi sufla parul pe spate si ma trec fiorii. Nu se vede nicio miscare dealungul zidului, iar indoiala mi se cuibareste in suflet. Aterizam in liniste si scrutam intunericul sperand sa zarim vreo miscare. Totul e cufundat in tacere. O tacere mormantala. Nici greierii nu canta. Stam lipite una de alta asteptand sa se intample ceva. In cap aud aceeasi voce ca mai devreme: Nu razboiul il va salva. Stiu ca are dreptate. Pana pornim noi la atac s-ar putea sa fie prea tarziu. S-ar putea sa-l pierd pentru totdeauna.
Dupa jumatate de ora ne hotaram sa plecam, dar chiar atunci o voce barbateasca sparge tacerea, inghetandu-ne sangele in vene:
-Scuzati-ma de intarziere, domnisoarelor.