Îngerii Nordului

Profetii

,, Sa nu asculti ce zic cei din jurul tau, e nimic, dar sa nu asculti ce zice un profet, e o greseala ce o vei regreta toata viata."

Cade. Cade si vad cum corpul i se loveste de marmura alba. Sangele se unduieste in jurul ei, intunecat si subtire ca un sarpe. Un sarpe al mortii. Imi simt mainile si picioarele intepenite. Mintea mea urla sa ma misc din loc, dar corpul nu asculta. Privelistea din fata mea ma ingrozeste. Imi vine sa tip, dar nici asta nu pot. De cate ori deschid gura nu iese niciun sunet. Stau ca o statuie si privesc cum una din prietenele mele zace fara vlaga chiar in fata mea. Rochia albastra i s-a rupt la maneci, iar in lumina obscura pielea alba pare ca ar fii transparenta. Aripile i s-au innegrit pierzandu-si culoarea aceea imaculata de alba. Nu inteleg. Ea nu a facut niciodata nimic. De ce i s-au innegrit aripile? De ce a fost ucisa? Doamne, de ce?
Privesc hipnotizata cum sangele se scurge din trupul ei si formeaza un scris frumos de mana pe podeaua candva curata. Intr-o clipa pe marmura au fost pictate cuvintele: Nimeni nu e de incredere.
Ma trezesc zvarcolindu-ma si parul mi se lipeste de fata si de gat. Mor de cald. Ma dezvelesc si ma dezbrac pana la piele, dar tot simt ca ma sufoc. Deschid freastra si las aerul rece sa-mi racoreasca pielea incinsa. Desi afara ninge eu nu simt decat o adiere usoara de frig. Brusc, ceva ma inteapa pe gat. Imi atig pielea ce arde ca un cuptor si imi dau seama ca am ceva dureros acolo. Ma uit in oglinda si vad ca sunt plina de zgarieturi pe gat si pe umeri. Mai mult ca sigur mi le facusem in somn. Incredibil! Astea cu ce o sa le mai ascund? Ma intorc furioasa cu spatele la oglinda si imi desfac aripile. E o senzatie placuta de libertate pe care mi-o ofera. Ma aplec peste pervaz si ma las sa cad, iar inainte sa ating solul dau din ele si ma inalt.
Desi sunt complet dezbracata si afara e un frig de crapa pietrele, tot mi-e al naibii de cald. Ma uit in jur sa ma asigur ca nu ma vede nimeni si imi continui zborul. Nici nu-mi pasa daca voi raci. Simt un foc ce ma arde atat pe interior cat si pe exterior. Simt nevoia sa-l sting cumva, dar nu stiu cum. In somn simtisem cum ceva ma izbeste cu putere de un perete, iar locul sensibil de unde pornesc aripile ma durea. Cred ca am visat. Sau poate nu. Apoi a fost acea viziune profetica. Nimeni nu e de incredere. Cuvintele astea le aud tare si clar, de parca mi le-ar soptii chiar vantul. Nu stiu daca sunt un avertisment sau o amenintare. Nici nu-mi pot aminti cine era fata pe care am vazut-o zacand moarta.
Zbor din ce in ce mai sus pana cand Regatul devine doar o pata intunecata in departare. Se presupune ca ar trebui sa-mi fie frig la o asemenea inaltime, dar simt ca ma sufoc din ce in ce mai tare. Venele mi-au luat foc si stiu ca nimic nu poate stinge ceea ce mocneste in mine acum.
Brusc, mi se face somn. Inchid ochii pentru o clipa si vad o luminita alba. Intind mana spre ea si ma trezesc intr-o arena de lupta. O multime de ingeri aclama ceva, insa nimeni nu pare sa ma observe. Nu stiu cum, dar sunt invizibila. Totusi imi infasor aripile in jurul corpului, doar asa preventiv. In mijlocul multii il vad pe Caius care se uita tinta la ceva ce e in spatele meu. Pe chipul lui nu se citeste nimic, dar am invatat mereu sa privesc dincolo de aparente. Postura corpului e rigida, respiratia îi e precipitata dupa felul in care i se ridica pieptul, iar ochii lui arunca venin exact ca ca cei ai unei cobre gata sa ucida. Imi iau privirea de la el si ma intorc ca sa vad la ce se uita toti. Urechile incep sa-mi vajaie si nu mai pot sa respir. Socul imi traverseaza corpul ca niste limbi de foc. Arde tot in calea lui. Ranile mi se deschid, iar prapastia se casca din nou, facand un gol in sufletul meu.
E aplecat deasupra unui corp inert si pe piele i se intind pete stacojii de sange. Aripile negre ca cerul noptii i se inalta impunatoare si imi doresc sa le ating.
La un metru in fata mea sta Christian.

Tuturor le-a placut spectacolul oferit, dar nu si mie. Nu am ucis acest spirit pentru ei. Am facut-o pentru a supravietui. In Grote invatsem cum sa supravietuiesc.
Simt ca cineva ma priveste si imi intorc privirea. Paralizez. Victoria. Se uita la mine, sfredelimdu-ma cu privirea. Ochii ei mari si albastri ca safirele ma privesc socati si neincrezatori. Parul îi cade peste umeri si observ ca i-a mai crescut. E schimbata. Totul la ea e schimbat. Aripile îi sunt infasurate in jurul corpului, e desculta, iar gatul si umerii îi sunt goi. E goala. Ce Dumnezeu face asa aici? O poate vedea oricine. Si abia apoi sesizez aura alba ce o inconjoara exact ca prima data cand am vazut-o. Cand eram copil. Inca mi-o amintesc foarte bine. Era la fel de frumoasa ca acum, doar ca in clipa de fata e mult mai slaba. Nimeni nu o vede in afara de mine si ma bucur al naibii de tare. Doar mie mi s-a aratat. Simt acel sentiment de egoism crescand in adancul meu si vreau sa ma duc spre ea. De parca mi-ar citi gandurile intinde mana spre mine. Imi zambeste trista, iar apoi dispare in neant.
-Nu! strig si ma reped spre locul in care a stat Victoria.
Dar e prea tarziu. Ea nu mai e.