Îngerii Nordului

Urletul

Tip si ma zbat. Sunt prinsa in mintea cuiva. Vad doi barbati ce au pielea brazdata de cicatrici urate. Demoni. Ma tin strans, dar nu inteleg de ce. In mintea persoanei e un haos complet si nu inteleg mare lucru. E speriata, dar si furioasa. Altceva nu pot sa vad. E prea agitata ca sa ma lase sa o ajut cumva. Vor ceva de la ea. Incerc sa ma concentrez pe cei doi barbati, dar fata nu ma lasa sa fac nicio miscare. Ma tine legata, dar nu-si da seama. Vreau sa ies din mintea ei, dar nu pot.
Brusc, incepe sa cante. E exact aceeasi melodie pe care o fredonam si eu mai devreme. Tic-tac, tic-tac. Gardienii o tarasc pe copila pe jos, ranindu-i mainile si picioarele. Un val de ura adanca ma cuprinde si daca as putea i-as arunca in flacarile iadului. Insa nu pot. Sunt intr-o cusca, aruncata undeva intr-un colt in mintea fetei. Ma zbat, dau cu pumnii, dar nu vrea sa ma asculte.
O silueta intunecata apare in fata mea, de fapt in fata ei, si nu imi ia mult sa recunosc ochii de culoarea sangelui si parul blond. Nissa o apuca de gat pe fata si o da cu capul de un copac. In acea clipa cusca se sparge. Copila ramane inconstienta, dar eu sunt libera sa umblu prin mintea ei. In alte circumstante nu as face asa ceva, dar scopul scuza mijloacele. Trebuia sa-mi dau seama ca singura persoana capabila sa faca asa ceva unui copil, doar pentru propriul ei bine, nu e decat Nissa. Imagini din cei sapte ani ai fetei trec prin fata mea exact ca firele de pe croseta. Apar si pleca, conturand in fata mea un tablou al mortii.
O cheama Liana. Parintii, sora si fratele ei mai mic au fost ucisi acum cateva zile din cauza puterilor ei. Aparent, cativa oameni au aflat despre capacitatile ei, iar cand a refuzat sa-si foloseasca magia, s-au razbunat, lasand-o orfana. Apoi a aparut Nissa. Ceea ce nu ma surprinde absolut deloc. Mai mult ca sigur ea a fost in spatele masacrului asta. Caut in mintea ei un motiv pentru care ar vrea-o cu atata ardoare, dar nu gasesc niciunul. Pentru ca nu stie vreunul. Si totusi, cantecul i-a fost spus cu un motiv. Spiritele nu dezvaluie oricui asemenea informatii. Doar daca... crucea. Asta e.
-Liana! Liana, ma auzi? o strig, iar vocea mea face ecou in mintea ei.
Niciun raspuns.
-Liana? Trebuie sa te trezesti.
Din nou, nimic.
Incerc sa privesc prin ochii mintii spre exterior. Sangereaza. Are o rana urata ceea ce inseamna ca nu se va trezi curand. Iar eu sunt blocata aici. Insa neavand niciun control asupra corpului ei, inseamna ca eu am. Ma concentrez pe copaci, pe soaptele padurii. Ele imi vor spune unde e ascunsa crucea. In prezenta unei preotese mereu sunt semne ce indica cate ceva. Singura problema e...
-Cum o sa-o mai gasim acum? E posibil sa stea inconstienta ceva vreme. Spune barbatul cu o cicatrice vinetie de-alungul ingregii fete.
-Nu avem nevoie de ea neaparat treaza. Uita-ti! Natura ne arata drumul.
Nissa stia foarte bine aceste semne. Cum toata viata si-a petrecut-o chinuindu-se sa devina o preoteasa, chiar daca nu avea puterile necesare, nu inseamna ca nu a putut sa invete. Brusc, ne oprim in fata unei poteci. Pe o parte si de alta a acesteia, copacii sunt mai mult decat uscati. Sunt in totalitate negri. Asta e semnul magiei negre. Ciorile s-au adunat in sir indian pe crengi si ne urmaresc atente, fara sa scoata un sunet. Sunt straniu de tacute.
-My lady... nu cred ca e o idee buna. Vreau sa spun... cu totii stim ce s-a intamplat aici cu un secol in urma. Sufletele vrajitoarelor inca sunt prinse in acest loc. Poate ar trebui sa...
-Gura! Nu tu hotarasti ce trebuie sa fac si ce nu! Acum taci si mergi. S-a rastit Nissa la cel de-aldoilea gardian.
Adevarul e totusi, ca nimeni nu poate sa uite felul in care au fost ucise vrajitoarele. Chiar in acest loc s-a dat lupta Crucilor de Fier. Nimeni nu a mai amintit vreodata de acest eveniment tragic. Vrajitoarele au fost izgonite si persecutate ani la rand, dar cand in cele din urma s-au opus, infernul si-a deschis portile. Orice magie care nu apartinea ingerilor era considerata pagana si un mare act de tradare la adresa Regatelor. Insa Arhanghelii nu stiau ca nu poti opri pe cineva sa practice magia cu care s-a nascut. Astfel, vrajitoarele s-au revoltat, intorcandu-se impotriva ingerilor. Soldati din toate cele patru Regate le-au ars de vii pe cruci de fier chiar in aceasta portiune de padure. Corpurile nu mai sunt de mult, dar pot simti foarte bine sufletele ce au ramas prinse aici ca pedeapsa.
Inaintam pe poteca si cu cat ne adancim mai mult, indepartandu-ne de portiunea luminata, pot auzi strigatele isterice si furioase ale spiritelor. Copacii au o pozitie ciudata, contorsionata, de parca chiar ei ar fi fost supusi pedepsei. Unii sunt indoiti intr-o postura stranie de la trunchi in jos; altii au crengile atarnate pe langa ei, plutind fantomatic prin aer. Insa cu totii au aceeasi culoare negru-vinetie si bolnavicioasa. Simt cum ma trec fiorii. Aud rasete ce reverbereaza sub forma unui ecou.
-Ce prost ar ascunde o cruce intr-un asemenea loc? intreba barbatul cu cicatricea de pe fata.
-Doar nebunii. Lordul Solo...
-Gura! a marait Nissa. Daca mai pronuntati o data numele ceasornicarului, va las aici la voia spiritelor. Si dupa cate vedeti sunt destul de furioase.
Pentru a-i intari cuvintele, un urlet sinistru strapunge linistea. Nissa incepe sa rada, zicand:
-Strigati, strigati. Oricum asta e tot ce va mai ramas.
O ia inainte inca razand cu pofta. Oare la ce lord se refereau ce doi? Ma rodea curiozitatea si voiam sa pun atatea intrebari, dar mi-am muscat limba ca sa ma stapanesc. Acum trecem pe langa crucile vrajitoarelor si observ ca metalul e innegrit din cauza focului. Spiritele se agita si urla, semn ca suntem aproape. Bineinteles ca si Nissa simte asta.
Singurul motiv pentru care am putut intra in padure este Liana. Daca ea nu ar fi fost o preoteasa nici nu am fi avut voie sa pasim dincolo de poteca. Nici nu vreau sa ma gandesc ce se va intampla cu ea cand Nissa va obtine ceea ce voia. Nu merita asa ceva. E doar un copil orfan. Nu e corect sa moara intr-un razboi ca acesta. Poate ca si eu as fi avut aceeasi soarta daca nu fugeam din regat acum sase ani.
Sunt smulsa din reverie in clipa in care ajungem in fata unui lac cu apa complet neagra. Nici nu vreau sa stiu ce e acolo. Brusc, soaptele agitate ale vrajitoarelor ma fac sa inteleg. In apa e crucea.

Ajung in fata unei casute din lemn paraginita. Cand ma apropii constat ca usa e larg deschisa, iar pe pamantul ud de la ploaie, sesizez urme de pasi. Intru in casa, iar acolo s-a dat o lupta pe cinste. Mobila e daramata si pe podea sunt urme lungi semn ca cineva a fost tarat. Mai mult ca sigur asta e opera lui Caius. Cercetez exteriorul casei si in spatele ei dau peste o pivnita. Simt un miros de putrefactie venind de acolo si fortez lacatul. In cele din urma se deschide si cobor scara precaut. Inauntru sunt decat cateva butoaie de vin si unelete de cioplit lemnul. Ma uit atent peste tot, dar aici nu sunt urme de lupte. Dintr-o data simt cum ceva pica pe umarul meu. Ma uit la picautra si imi dau seama ca e sange. Privesc in sus si vad marginea unei trape iesind in relief. Trag de ea si fara prea mare efort se deschide. Ma dau la o parte la timp, caci patru cadavre cad pe podea. Doi adulti si doi copii. Cine a facut asta nu s-a gandit macar sa le dea foc. I-am scos afara pe fiecare in parte, ignorand mirosul intepator de descompunere. Le ard si apoi merg mai departe.
Urmez urmele lasate in noroi, iar dupa ceva timp le pierd. Caut indicii ca sunt pe drumul cel bun, dar nu gasesc niunul. Merg orbeste prin padure si ma tot intreb a cui erau urmele din casa. Cine stie ce amarat a mai fost luat ostatic acum. Poate macar pe el voi reusi sa-l mai salvez. Ceva imi atrage atentia si ma opresc in dreptul unui copac. E manjit de sange. Pe pamant aceeasi dara rosiatica imi arata drumul. Ma aplec si ating iarba cu degetele. E proaspat. Inseamna ca nu puteau ajunge prea departe.

-Ce mai asteptati? Puneti fata jos si intrati in apa. A spus Nissa, incucisandu-si bratele la piept.
-Dar... my lady, daca e otravitoare? Culoarea e destul de...
-Chiar crezi ca-mi pasa? Tineti-va cu mana de nas si nu dechideti gura. Hai, mai repede! Nu stau dupa voi.
Oh, nu! Nu pot sa o las pe Nissa sa puna mana pe cruce. Imi adun toate puterile si ies din capul Lianei. Gestul asta mi-a consumat mai multa putere decat m-as fi asteptat. Acum sunt doar un spirit pe care nu-l vede si aude nimeni. Trebuie sa-i opresc.
Cei doi barbati se uita unul la altul si incep sa-si scoata pantofii si armele de la brau. Ma reped la Liana care zace inconstienta si incep sa o zdruncin.
-Liana! Trezeste-te, te rog! Liana!
Nimic. Daca îi vindec rana de la cap risc sa raman fara puteri si sa dispar de aici. Cum Liana nu se clinteste, incep sa arunc cu pietre si crengi in Nissa si cei doi gardieni. E ridicol ceea ce fac, dar e singura optiune. Ca spirit trebuie sa ma limitez la putin. Si cea mai mica vraja ma poate zbura de aici cat ai zice peste.
-Ce dracu? Ce se intampla, my lady? striga un gardian pe care tocmai l-am nimerit cu o piatra ascutia in ochi.
Nissa se fereste in ultima clipa de o lovitura ce ar fi putut sa o lase inconstienta.
-Miscati-va! Intrati in apa, acum! tipa ea nervoasa.
Domane, nu! Il apuc pe gardian de umeri si il trag inapoi. E mai puternic decat mine si se elibereaza numaidecat. Nu apuc sa ma dau la o parte la timp, iar celalalt barbat da cu palmele haotic prin aer si ma loveste peste fata. Cad pe jos, iar Nissa scruteaza malul cu privirea. Se uita spre mine, dar stiu ca nu ma vede caci trece mai departe. Ma simt slabita si e posibil sa dispar in orice clipa. Privesc cu groaza cum cei doi intra in apa, acoperindu-si nasul si gura. Se baga la fund, disparand din raza mea vizuala. Imi tin respiratia asteptand sa iasa de acolo cu obiectul ce poate controla lumea umbrelor. Mi se pare ca trec ore pana ce unul iese la suprafata. Gafaie si are pielea la fel de neagra ca apa.
-L-ai luat? o aud pe Nissa strigand.
Barbatul ridica ceva stralucitor din apa. E crucea ceasornicarului. Ochii Nissei sclipesc si se intinde dupa el. Gardianul i-l da, iar apoi incepe sa tuseasca pana cand ramane fara aer. Se prabuseste in apa si stiu ca e mort la fel ca celalat. Nissa strege cu marginea pelerinei ceasul si zambeste multumita.
Brusc, un marait se aude undeva in spatele meu, iar femeia ramane incremenita cu ochii atintiti asupra celui care a facut zgomotul. Ma intorc si eu sa vad ce e. Mi se taie respiratia. In fata mea, la doi metri distanta, sta un caine imens cu cea mai frumoasa blana neagra pe care o vazusem vreodata. Are coltii lasati la vedere. Ma dau un pas in spate, dar atunci îi vad. Ochii negrii si adanci de care ma indragostisem din prima clipa, ma fixeaza cu privirea.
Socul ma loveste ca un trasnet.