Îngerii Nordului

Căderea din rai

,, Atat de fericiti in ceruri, ei, stapanii lumii,
De Creatorul lor s-au indepartat, nesecotindu-i voia,
Doar pentru ca li s-a oprit un fruct."

Regatul Nordului, 1716
Stau in umbra asteptandu-l pe Abel. Prin cap imi trec imagini cu ochii aceia superbi. Imi doresc sa stiu macar daca mai traieste. Si totusi nu stiu cum o cheama sau cum arata. Ma simt orb. Caut pe bajbaite o lumina pe care o simt, dar nu o gasesc.
-Christian!
Abel imi face cu mana de pe partea cealalta a strazii. Ii fac semn sa se apropie.
-Deci? Ce ai aflat?
-Nu stiu sigur daca e adevarat, dar sunt anumite zvonuri care spun ca o fata a fugit din Regat cu singurul copil al regelui.
-Crezi ca e ea? l-am intrebat plin de speranta desi nu avem de unde sa stim sigur.
-Avand in vedere ca nu mi-ai dat niciun nume nu am cum sa stiu asta. Am reusit sa interoghez un gardian care a urmarit-o prin padure in noaptea aia. Mi-a spus ca nu i-a vazut chipul caci purta mantie, dar tinea in brate un copil.
-Si cum a deschis zidul?
-Asta e partea ciudata. Nimeni nu a vazut. Gardianul mi-a mai spus ca dupa statura era destul de tanara. Doar atat am aflat.
-Si de ce o urmareau?
-Asta nu am putut sa scot de la el. L-am intrebat de ochii albastrii pe care ti amintesti si mi-a zis ca nu a vazut-o la fata.
-Trebuie sa mai cautam! Deschide zidul, Abel! am spus, lovind cu pumnul in perete cladirii din spatele meu.
Abel mi-a prins mana si m-a tras spre el astfel incat acum stam fata in fata. Ochii verzi îi stralucesc plini de furie.
-Tu chiar ai innebunit? Vrei sa mori?
-Da, asta vreau! am tipat furios.
Abel m-a lovit cu pumnul peste fata si apoi m-a apucat de guler, scrasnind din dinti:
-Asculta-ma bine! Baga-ti mintile in cap si intelege si tu o data, ca nu poti cauta la nesfarsit o fata doar dupa culoarea ochilor. Sunt mii de astfel de fete. Iar cat despre oameni... te vor arde pe rug!
-Mai bine asa decat sa-i mai vad in fata ochilor pe nenorocitii aia de Arhangheli! Uite ce mi-au facut! M-au distrus! am strigat, lovindu-ma cu mana in piept.
-Tu te-ai distrus. Furia pe care i-o purtai acelui demon te-a distrus! Iar fata... in numele Sfintilor, ti-am spus ca nu te poti indragosti de ea! Ti-am spus ca vor afla si atunci vor avea grija sa te distruga. Dar... daca treci de zidul asta nu o vei mai vedea niciodata!
Am inghetat, privindu-l socat pe Abel.
-Cum adica nu o voi mai vedea?
-Arhanghelii o cauta cu disperare. Nu va dura mult pana o vor gasi si aduce aici. Trebuie doar sa ai rabdare.
Mi-a dat drumul si s-a intors cu spatele desfacandu-si aripile albe cu model in forma de stele. M-a lasat singur cu constiinta incarcata de vinovatie si cu o durere in interior ce ma mistuie ca focul.

Am mai stat un pic la taclale cu Erika, Lucie si Amelie. Pe cele doua din urma mi le-a prezentat Erika. Lucie mai are pe langa spirit si elementul pamantului, iar Amelie mai putea controla aerul si apa. Lucie a avut o mama ce se droga si un tata mai mult absent, astfel si-a descoperit magia in care se putea refugia. Amelie e orfana si a fost crescuta la un camin, dar cand a ajuns la otsprezece ani si a fost nevoita sa plateasca pentru a mai putea locui acolo, asa ca au aruncat-o in strada. Astfel a cunoscut-o pe Erika, care a fugit de acasa la paisprezece ani caci nu mai suporta jignirile si insultele tatalui ei. Mama ei a murit cand a nascut-o, iar cand a aflat ca singurul lui copil e fata,tatal ei a urat-o mai mult decat orice si i-a facut viata un calvar. Toti de aici au cate o poveste de viata. Unii au ajuns biciuiti din cauza puterilor pe care le au, altii au fost tinuti in temnite si omorati cu bataia. Totul doar din cauza unor puteri cu care s-au nascut. Ii inteleg si ei ma inteleg pe mine. Imi place sa vorbesc cu ei fara sa am grija ce spun legat de magie sau de specializarea mea. Pot sa fiu eu. Pot sa fiu normala. In ochii lor nu sunt nebuna sau schizofrenica. Sunt la fel ca ei.
M-am uitat in treacat la ceas si am vazut ca e deja dimineata. Am sarit de pe scaun, lovindu-ma de un baiat mai inalt decat mine si cu ochii mov. Am murmurat un scuze si m-am indreptat spre usa cu Erika, Lucie si Amelie pe urmele mele.
-Nu se poate sa pleci! s-a smiorcait Lucie cu ochii ei turcoaz mari si rugatori.
-Imi pare rau, dar gardianul meu cred ca a turbat deja de furie.
Toate m-au privit curioase si am simtit ca ma inrosesc.
-Ai un gardian? intreaba Erika, ridicandu-si sprancenele roscate.
-Pai... da. El m-a pazit de cand m-am nascut. Mai putin in ultimii sase ani.
Amelie a fluierat usor si m-a luat in brate.
-Sa nu ne uiti bine? mi-a spus agatandu-se de mine.
Ma simt atat de apropiata de ele. Sunt prietenele pe care nu le-am avut niciodata.
-Ma voi intoarce promit! am spus prinzandu-le pe toate intr-o imbratisare mare.
-Iti vom trimite un biletel cand ne mai intalnim. Tot aici.
-Bine.
Am iesit din superba sala de bal si ma stimt atat de impacata. Zambetul mi-a pierit instant la vederea strazilor complet goale. Dar e dimineata. Am inghitit nodul din gat si m-am chinuit sa ignor sentimentul de neliniste ce a pus stapanire pe mine.
Cand am trecut prin piata, sangele mi-a inghetat in vene la vederea imaginii din fata mea. Sute de ingerii stau adunati in fata unui rug funerar, iar printre ei sunt mii de demoni. Ce e asta? Nimeni nu se misca de parca nici nu le pasa de demonii ce saliveaza satisfacuti langa ei. Au chipurile impietrite si privirile goale ca si cum ar fi hipnotizati. Uitandu-ma mai atent observ ca toti sunt copii intre zece si saptesprezece ani. M-a luat cu ameteala. In fata multimii sta Nissa cu o torta in mana.
M-am ascuns dupa un zid, si am inceput sa tremur din tot corpul. Glasul Nissei a spart linistea din piata:
-Dragii mei, voi aprinde acest rug pentru cei care au pierit la bal, dar si pentru cei care vor mai pieri.
Ultimele ei cuvinte mi-au trimis un fior pe sirea spinarii. Cei care vor mai muri. Cum adica? Pe cine mai vrea sa sacrifice? Ca si cum cineva mi-ar fi auzit intrebarea, privirea mi s-a fixat pe copii ce privescca ca niste statui in gol. Nu. Nu. Nu! Pe ei îi va sacrifica. Dar de ce? M-am stapanit impulsului de a ma duce acum acolo si sa-i scol din transa asta pentru a le spune sa fuga. Dar sunt prea multi demoni si nu ar avea nicio sansa. Si totusi trebuie sa fac ceva. Am dat sa ies din spatele zidului, dar o mana puternica m-a apucat de par izbindu-ma de corpul lui.
-Tu vrei sa mori?
Am auzit vocea inconfundabila a lui Christian in spatele meu. Stateam cu spatele lipit de pieptul lui si am simtit cum mi se face al naibii de cald. Ma stapanesc sa nu-l iau in brate. Incerc sa ma trag, dar mana lui se strange si mai tare in jurul cozii mele.
-Au! am scancit nervoasa.
-Unde naiba ai fost? maraie la urechea mea si respiratia lui imi da fiori de placere.
-Am... am...
Incep sa ma balbai caci nu mai pot gandi logic din cauza apropierii noastre. Inima imi bate frenetic in piept si mintea mi s-a golit ca prin farmec. Trag aer in piept si îi raspund cat mai calma cu putinta:
-Am primit o scrisoare prim care am fost invitata la un bal aseara. Si m-am dus.
-Te-ai dus? ma intreaba furios.
-Da. Dar nu e ce crezi tu...
-Si ce cred eu? Ca putea sa fie o capcana? Ca ar fi trebuit sa ma anunti? Ce a fost in capul tau, ingeras? imi suiera la ureche si ma infior la atingerea buzelor lui pe pielea mea.
-Pai... toti ingerii prezenti acolo sunt ca mine. Sunt utilizatori ai spiritului. Nu mi-au facut nimic, ba chiar ma asteptau. Pentru prima data m-am simtit acceptata.
Christian mi-a dat drumul la coada, dar tot lipita de el raman caci ma tine de brat.
-Si acum ce voiai mai exact sa faci? ma intreaba sarutandu-ma pe gat si simt cum pamantul imi fuge de sub picioare.
-Nu...nu stiu. Raspund, respirand precipitat.
Nici macar nu mai stiu unde sunt sau ce trebuia sa fac. Fiecare atingere a lui imi face pielea sa fiarba si am impresia ca ma voi topi in orice clipa. Apoi ma uit la copii si demonii ce stau printre ei asteptand un moment sa atace. Brusc imi revin ingrozita.
-Trebuie sa-i ajutam! spun si vreau sa ma indrept spre ei.
Nu apuc sa fac decat un pas si simt mana lui Christian apucandu-ma si mai strans de brat.
-Nici sa nu te gandesti! imi maraie la ureche si ma infior din nou.
-Dar...
-Nu ajuti pe nimeni daca esti moarta. Trebuie sa asteptam momentul potrivit. Imi explica cu buzele lipite de gatul meu.
Slava cerului ca ma sprijin de el altfel as fi pupat pamantul de mult. O privim in tacere pe Nissa cum aprinde rugul si apoi ridica mana in aer. Tine ceva in palma, dar nu-mi dau seama ce. De parca mi-ar citi gandurile, Christian spune:
-E o amuleta neagra cu care controleaza demonii.
Si atunci am inteles. Daca indreapta amuleta spre multime, toti acei copii vor fi ucisi. Nu stau prea mult pe ganduri si agatandu-ma mai bine de Christian, intind mana in fata si rostesc:
-Dispari!
Imi imaginez cum amuleta practic se evapora si chiar in momentul in care da sa o indrepte spre demoni aceasta dispare in neant. Nissa priveste debusolata in jur. Se uita peste tot, dar nici urma de amuleta. Brusc, copii incep sa se miste si inteleg ca transa s-a rupt. Demonii se fac imediat nevazuti si multimea pare foarte incurcata, intrebandu-se unii pe altii ce cauta in mijlocul pietei.
-Bravo! imi sopteste Christian la ureche si ma inmoi din ce in ce mai tare.
Ma intorc incet cu fata spre el si îi vad ochii sclipind. Citesc in ei manie, admiratie si... mai e ceva, dar nu-mi dau seama ce. Ma trage spre el si isi lipeste buzele de ale mele. Brusc, lumea s-a oprit si o explozie de culori si placere imi strabate corpul. Imi pun mainile dupa gatul lui si el adanceste sarutul, facndu-ma sa ma topesc chiar acolo pe astfalt. Timpul sta in loc si am impresia ca suntem doar noi. Golul care a salaşluit in sufletul meu atatia ani, acum a disparut. Durerea care mi-a taiat inima atata amar de vreme, acum a disparut. Doar de un sarut a fost nevoie, ca sufletul sa mi se vindece.
In momentul acela am stiut ca as prefera sa ma arunc in flacarile iadului, decat sa mai innebunesc de durere in gradinile raiului.