Îngerii Nordului

Inca o cheie...

Privesc socata desenul. Desenul pe care eu il facusem dupa ani de zile in care nu ma mai atinsesem de vreun creion sau pensula.
Deseori mergeam cu Melissa la buticuri de arta in care se vindea orice, de la sevalet pana la borcanase cu zeci de culori si uleiuri pe baza de plante ce puteau intensifica culoarea. Ma opream in fata lor ca hipnotizata si le mangaiam cu degetele. Imi era atat de dor sa desenez. Imi era atat de dor sa ma umplu de vopsea din cap pana-n picioare. In acelasi timp imi era si frica. Daca nu mai puteam trasa o linie dreapta? Daca imi pierdusem talentul? Oare mai are rost sa desenez, daca tot nu le vede nimeni? Oare daca fac acum un tablou, oamenilor le va placea? Imi vor impartasi bucuria lor? Nu-mi placea sa-mi tin operele incuiate intr-o camera. Voiam ca toti ceilalti sa simta bucuria, tristetea sau misterul din spatele lor. Voiam sa se regeseasca pe ei in ele. De ce imi doream acest lucru? Pentru ca desenul e un talent normal.
Mototolesc absenta hartia, ridicandu-ma in picioare. Ma simt golita pe interior ca si cum o lipitoare mi-a supt intreaga viata din corp. Caut printre zecile de carti de magie neagra, si intr-un final gasesc o carpa aruncata peste una din ele. Imi curat mainile cu miscari lente, fiind atenta la felul in care lichidul rosu se sterge de pe piele. Cand termin ma intorc spre Liana, vrand sa o ajut sa se ridice, dar ea e deja in picioare. Nu ma priveste in ochi, ci doar murmura un ,,multumesc". O iau inainte, nepasandu-mi daca ma urmeaza sau nu. In mine se da o lupta crancena. Parca a fost doar un vis. Acest talent a fost ferecat in temnita sufletului meu. Cum a iesit fara voia mea? Cum a evadat fara sa-mi dau seama? Mai presus de toate, cine îi daduse drumul?
Nu stiu pe unde merg sau incotro ma indrept. Sunt prea prinsa in plasa mea de ganduri. La un moment dat, un urlet strident ma scoate din reverie.
Caut cu privirea locul din care vine sunetul. La cativa metri in fata mea, o miscare imi atrage atentia. Vad rochia jerpelita a Silvyei si o rup la fuga spre ea. Cand ma apropii mai mult, sesizez ca sta cineva in fata ei, iar mai apoi observ o pereche de aripi negre. E Christian. L-a transformat inapoi in inger. Ma opresc din alergat si urmaresc toata scena precauta. Il tine de gat, iar cand îi da drumul, pielea îi e brazdata de urme. Urme de gheare ce alcatuiau o cruce perfecta. Mi-am inabusit un tipat. Un asemenea insemn, mai ales daca e facut de cineva care practica magie neagra, nu e o binecuvatare, ci o condamnare la o moarte lenta si dureroasa.
Christian cade in genunchi in fata vrajitoarei, iar cand ridica capul, parul îi umbreste chipul. Ii vad ochii ciocolatii scaparand asemenea diamantelor, iar in ei mocneste o furie incontestabila.
-Ce mi-ai facut? il aud urland.
-Ti-am spus de la inceput sa fi cuviincios si sa-mi multumesti. Ai refuzat si uite unde s-a ajuns.
-De ce ai facut asta? Am facut tot ce mi-ai cerut intotdeauna! Zi-mi, de ce!
Dintr-o miscare Christian e in picioare si o apuca de gulerul rochiei pe femeie.
-Nu pot sa cred ca m-ai condamnat la moarte doar pentru ca nu ti-am multumit. Ai facut-o sa ma tii departe de ea, nu-i asa? scrasneste Christian din dinti.
-Esti prea destept pentru binele tau, copile. Da, am facut-o ca sa nu te amesteci in treburile mele.
-Victoria nu e treaba ta!
Nu-l mai vazusem niciodata pe Christian scos din minti. Era o alta latura a lui necunoscuta mie. Vinovatia ma rodea in piept asemeni unui sobolan lacom care mananca toata carnea de pe os. Voiam sa ies si sa-l ajut, dar ceva imi spunea ca e mai bine sa stau la locul meu.
-Iti fac o favoare, Christian. Ai macar idee ca fiecare regat a trimis cate un mesager sa o gaseasca pe ducesa de Herondale? Ai macar idee ca toata lumea vorbeste despre un inger ce-i va salva din infern? Dar ia spune-mi tu mie, ce rege, arhanghel sau print al vreunui regat, va lasa un asemenea lucru sa se intample? Raspunsul este, niciunul. Cu totii o vor moarta.
-Si ce implicare ai tu in asta?
-Of, chiar nu intelegi? Vreau sa o tin la mine in cabana astfel incat cu totii sa creada ca e moarta. Bineinteles, acest lucru va dura ani buni.
-O vei tine pe Victoria inchisa impotriva vointei ei, ani de zile? Asta e planul tau?
-Altul solutie nu exista. Sunt gardieni pana si in lumea oamenilor.
-Atata timp cat traiesc eu, tu nu vei face asta. Te asigur.
Deja nu mai suport sa aud nici macar un cuvant. Am avut dreptate cand am spus ca femeia asta e nebuna.
Cuprinsa de furie ies din umbra. La fiecare pas de-al meu, crengile copacilor se clatina pana ce ajung sa se izbeasca unii de altii. Apoi intind mainile in fata creand un vartej. Privirea imi e atintita numai spre Silvya, iar cand ma vede, tresare speriata. Vartejul o inconjoara si capul incepe sa i se invarteasca spasmodic. Din gura imi ies cuvinte necunoscute mie pana acum. Nu am nicio idee de unde le stiu sau in ce limba sunt. Le rostesc cu usurinta, tare si clar.
Silvya da sa spuna ceva, dar gura îi ramane cascata intr-un o perfect. Mainile îi raman suspendate in aer si corpul inert. Nu cade, ci doar sta nemiscata in picioare.
O durere imi strabate tot corpul asemenea unei ploi cu pietre. Mainile imi cad pe langa mine, iar privirea nu mi se desprinde de pe vrajitoare. In capul meu aud voci acuzatoare: Ai ucis-o! Esti la fel ca ei! Ai ucis-o!
-Cum am putut face asa ceva? Ce mi-a venit? murmur impietrita.
Omorasem un om! Acum chiar sunt exact ca ei. Am mainile patate de sange chiar daca nici nu am atins-o.
Intr-un final reusesc sa ma misc si fac un pas spre ea. O apuc de umeri si incerc sa o zgudui. Nici macar nu se clinteste. Ochii aceia albi si inspaimantatori privesc in gol si ma cutremur. Inima imi face cateva salturi dureroase, iar ochii mi se umezesc. Daca o omorasem?
Il simt pe Christian luandu-ma in brate. Imi ingrop fata in umarul lui, udandu-il. Ma mangaie pe par, soptindu-mi ceva, dar nu aud ce anume zice. Gandurile mele sunt indreptate numai spre Silvya. Chiar daca fusese rea nu inseamna ca trebuia sa o omor. Nu aveam acest drept. Cum am putut?
Brusc, in mintea mea apare un gand ce e ca o lumina in intuneric. Daca am omorat-o, atunci unde e poarta? De ce nu a aparut? Ma desprind de Christian si ma intorc spre corpul femeii. Clipesc o data ca mai apoi sa-i pot vedea aura. Nu e nici pe departe asa cum ma asteptat. In loc sa fie de un negru cenusiu cum e la morti, ea e... verde. Totusi nu se schimba asa cum ar fi trebuit. Deci moarta nu e nici pe departe. Prin urmare, ce vraja îi facusem? Dupa cum arata ai fi zis ca a ramas suspendata in timp. Inghetata pur si simplu.
Incerc sa-mi amintesc cuvintele pe care le spusesem mai devreme, dar ele s-au sters din mintea mea asemenea randurilor asternute pe hartie dupa ce sunt udate cu lacrimi. Mai raman doar cateva urme inteligibile de cerneala. Stiu ca fusesera acolo, deoarece le simt intensitatea, dar nu mi le mai pot aminti. Ma intorc spre Christian cu ochii mari si spun dintr-o suflare:
-Nu e moarta! Traieste! Silvya, traieste.
Christian zambeste si ma ia din nou in brate, soptindu-mi la ureche:
-Stiam ca nu ai putea sa o omori.
Cuvintele lui mi se invart prin cap si imi dau seama cata incredere are in mine, chiar daca nu o merit. Il simt arzandu-ma cu privirea, dar nu ma pot uita la el.
-Din cauza mea ai fost insemnat. Murmur, dand glas gandurilor mele de vinovatie.
Stiu ca ma priveste sceptic.
-Daca ai stii de cate ori am fost insemnat. Si totusi sunt in viata.
Ma uit uimita la el.
-Cum asa? intreb cu gura aproape cascata. Din cate stiu eu, este imposibil sa traiesti dupa ce ai fost insemnat.
-Mereu exista o portita de scapare. Si cea mai buna fortareata, tot are un defect. La fel e si cu vrajile. Daca au avut o legare, au si o dezlegare.
Ma incrut la el.
-Nu inteleg ce vrei sa spui. Singura modalite de a indeparta asa ceva este sa mori si apoi cineva sa te readuca la viata. Ca sa nu mai mentionez faptul ca doar o preoteasa are o asemenea putere.
Sau un inger invocat. In acest caz, insa, ingerul are nevoie de aprobarea Tronului divin. Acest lucru este de foarte multe ori refuzat.
Ghicind la ce ma gandesc, pe buzele lui Christian apare un zambet jucaus.
-Victoria, mai ai multe de invatat despre incalcarea regulilor. Ca sa indepartezi acest semn, arata cu mana spre gat, trebuie doar sa faci o intelegere cu persoana potrivita.
Incruntarea mea devine si mai adanca. Ce o vrea sa spuna?
-Christian eu tot nu inteleg ce vrei sa...
Imi pune un deget pe buze si toata confuzia mea dispare. Cand se apleaca spre mine, deja nu mai gandesc absolut deloc. Ma saruta apasat, punand durere si pasiune in acea atingere. Cand imi da drumul, plutesc prin Paradisul pierdut* al lui John Milton.
Ne intoarcem la cabanuta darapanata ca sa o luam pe Liana. Cand ajungem acolo, Christian incepe sa caute prin rafturi si sertare. Eu si fetita ne uitam una la alta buimacite complet. Daca mai devreme m-a lasat invaluita in mister, acum sunt intr-o alta lume.
-Stiam eu! Femeie afurisita! striga din senin, facandu-ma sa tresar.
Christian se intoarce spre mine, aratandu-mi o cheie.
-Inca o cheie? intreb sceptica.
-Asta, draga mea, ne va rata exact unde este ceasul! exclama incantat la fel ca un copil mic cand isi gaseste jucaria.
De data asta nu ma mai incrunt, ci oftez. Ma apuca de mana, tragandu-ma afara din cabana cu Liana in spatele nostru. Merge grabit, Dumnezeu stie unde, dar se opreste brusc.
-Arde casa. Imi cere, rasucindu-se pe calcaie spre mine.
-Poftim? intreb nedumerita.
-Multa lume vine la Silvya, dar cum ea e inghetata in padure, casa ramane nepazita.
-Si care e problema?
-Problema este, imi explica el, e ca orice nebun se poate gandi sa ia vreo potiune sau mai stiu eu ce obiect magic si sa faca vreo nenorocire. Deci mai bine o prevenim din timp.
-Christian, eu zic ca s-ar putea sa ne mai trebuiasca ceva de aici. Mai bine am ascunde-o cu o vraja, decat sa o ardem.
Christian cade un pic pe ganduri, ca mai apoi sa ma aprobe cu o miscare a capului.
Ma intorc spre casuta mica si modesta, murmurand un descantec. In cateva clipe se face nevazuta. Desi ma simt obosita de la atata magie, zambesc multumita. Stiam ca vor fi efecte adverse. Mereu e la fel. Imi ridic putin maneca rochiei si observ cateva vanatai purpurii ce mi se intind pe brat. La o prima vedere ai fi zis ca sunt batuta, dar numai eu stiam ca e din cauza talentelor mele. Nu numai ca ma distrugeau pe interior, dar o faceau si pe exterior.
Imi las maneca sa cada si ne contiunam drumul. Nu stiu cat timp mergem, dar la un moment dat, Christian se opreste in fata unui copac fara frunze, desi e primavara. Pune cheia intr-o scobitura, iar crengile copacului incep sa se miste trezite la viata. Din senin, apare un spiridus din scorbura.
-Buna ziua, numele meu este Hefaistos. Cu ce va pot ajuta?
Auzisem povesti despre spiridusii care traiesc in paduri ascunsi printre copaci, dar nu credeam ca exista. Multi jurasera ca îi vazusera, dar la fel de multi nu credeau in existenta lor. Il cercetez atenta. E mic cat o palma si slab cat un bat. Are hainute asemenea oamenilor de la tara, cu bluze si pantaloni maronii sau gri. Pe cap poarta o palarie rosie cu o pana verde prinsa intr-o parte. Urechile îi sunt ascutie ca un varf de ac, iar ochii au o nuanta ciudata de mov. Ne priveste pe fiecare in parte, iar cand ajunge la mine pupilele i se dilata. Ne uitam unul la altul cateva secunde lungi, ca mai apoi sa rupa tacerea.
-Ea e... cine cred eu ca e? il intreaba pe Christian, nedezlipindu-si vreo clipa irisii mov de pe mine.
-Da.
-Nu se poate. Zice Hefaistos. Credeam ca ingerii din regat intrec masura. Credeam ca... se opreste scuturand din cap. Christian, ai avut dreptate cand ai spus ca seamana cu Elenora.
Ma uit spre Christian care priveste in alta parte. Niciodata nu o vazusem pe Elenora, deoarece dupa moartea ei toate portretele fusesera distruse. Nimeni nu avea voie sa aiba vreo imagine cu femeia care a indraznit sa sfideze coroana.
Acum imi aduc aminte o intamplare de cand eram mica. Mersesem cu mama si sora mea la piata, iar un batran care vindea rosii, a inceput sa strige ca din gura de sarpe, aratand spre mine: Elenora! Uitati-o pe Elenora! S-a intors! Elenora, s-a intors! S-a intamplat ca un gardian sa treaca pe acolo si sa-l auda. Imediat l-a luat pe sus, spunandu-i ca e acuzat de inalta tradare. Mama m-a tras in spatele ei, iar cand gardianul s-a uitat spre multime nu m-a zarit. Din acea zi, nu l-am mai vazut niciodata pe batranel la piata in spatele tarabei lui. Plansesem pentru el o saptamana intreaga, simtindu-ma vinovata. Mama si Emily imi spusesera ca l-au dus intr-un loc mai bun, insa chiar daca aveam doar sapte ani, mi-am dat seama ca era mort. Si era mort din cauza mea.
Acum, stau si ma intreb, cat de tare pot semana cu o persoana pe care nu cunoscusem vreodata si cu care nu aveam nicio legatura?
-Am venit pentru cheie. Avem nevoie de magia ta ca sa porneasca. Vocea lui Christian ma scoate din trecutul in care voi ramane mereu captiva.
-Desigur. Raspunde Hefaistos vioi.

Josephine POV
Josephine merge pe coridoarele inguste ale runei ce candva fusese un castel. Trebuie sa plece in cautarea preotesei asa cum îi poruncise tatal ei. -Este totul pregatit? il intreaba pe vizitiu.
-Da, putem pleca, doamna.
Josephine da sa iasa pe usa, dar se opreste sa priveasca tabloul pe care tatal ei a insistat sa-l pastreze. Inca i se pare al naibii de ciudata asemanarea dintre cele doua preotese. Exceptand culoarea parului mostenita de la mama ei, Victoria seamana leit cu femeia din tablou. Au aceleasi trasaturi fine si mai ales aceeasi privire patrunzatoare ce sclipeste ca un safir. Cand o vazuse pe Victoria la casa de copii, putuse jura ca femeia din tablou a prins viata si a venit dupa ea. Avea senzatia bizara ca e vie.
Isi plimba degetele peste coltul picturii, unde este insemnat numele frumoasei blonde: Anul 1654, Elenora de Martel.

*Paradisul pierdut de John Milton este un poem epic, publicat in 1667, dar fusese scris cu 10 ani inainte.