Războiul sexului II - Umbre din trecut ✅

Cap.13 ~ „Șapte"

Trebuie să-mi revin până se întoarce Carter..

Gândurile mă poarte adânc în cufărul cu amintiri şi asta mă face să mă cutremur. Lacrimi calde se rostogolesc pe obrajii mei palizi, lipsiţi de orice culoare.

Ce vremuri..

Atunci când am mers cu Connor acasă la ai mei, cred că a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, i-am aflat secretul şi el a devenit dintr-o dată un alt om. Iar despre perioada ce a urmat după ce ne-am întors acasă, nici nu are rost să vorbesc. Numai gândul la cât de fericită am fost atunci mă face să plâng acum. Nu e că acum nu sunt fericită, căci sunt. Aş fi o mare jigodie să spun că nu sunt fericită, dar nu e la fel, nici măcar pe aproape.

Oricât de mult m-aş chinui să ajung acelaşi prag de fericire alături de brunet, nu pot. Connor ştia să mă aducă de la extaz la agonie într-o singură secundă fără măcar să se străduiască câtuşi de puţin. Viaţa cu Connor era spontană, totul era spontan la el, iar în schimb viaţa alături de Carter înseamnă pur şi simplu doar monotonie, lucruri programate.

Îmi scutur capul repede şi pufnesc nervoasă. Cum cred eu că pot să-mi revin până vine Carter acasă când tot ce fac e să mă gândesc iar şi iar la blond.

Primul pas este să-l alung măcar din mintea mea de acum înainte, căci din suflet îmi e imposibil.Încerc să mă gândesc la orice altceva, dar oricât m-aş strădui mintea îmi fuge tot la blond.

Ce mama dracului mi-a făcut omul ăsta? De ce nu mă lasă să-mi trăiesc viaţa în linişte şi pace, cum fac eu.. Şi apoi brusc mi s-a aprins beculeţul. Eu nu l-am lăsat în pace, eu l-am căutat, eu sunt de vină că acum nu mi-l pot scoate iar din minte. Îmi mut privirea spre un punct fix din mintea mea şi privesc în gol. Un val de durere, tristeţe şi amărăciune mă loveşte o dată cu conştientizarea lucrurilor din jurul meu. Numai eu sunt de vină pentru ceea ce mi se întâmplă şi nu am niciun drept să arunc vina asupra lui Connor, el nu a făcut nimic.

Un mic clinchet distruge liniştea ce mă înconjoară, semn că am primit mesaj. Îmi ridic mâna şi caut telefonul pe lângă mine într-un mod mecanic. Privirea îmi e încă pierdută şi tristă şi îmi e greu să-mi revin, mai ales acum când am conştientizat cu adevărat care e sursa tuturor problemelor mele.

Deschid mesajul şi ochii mi se fac cât cepele, iar surprinderea îşi pune stăpânire pe chipul meu.

Las telefonul pe marginea fotoliului şi îmi duc mecanic mâinile la ochi. Clipesc repede şi mă şterg de câteva ori înainte să citesc iarăşi mesajul.

„Ce faci? Eşti bine? Eşti fericită? Sper că eşti măcar pe jumate de fericită pe cât am fost eu noaptea trecută. Nu are rost să te întreb dacă ai fost la fel de fericită azi-noapte precum am fost eu, pentru că dacă ai fost ai fi rămas.. Dar tu nu rămâi, tu nu rămâi aşa cum ai promis acum mult timp în urmă. Îţi aminteşti când mi-ai promis că nu mă vei lăsa indiferent de ce se întâmplă? Ai uitat.. căci probabil dacă îţi mai aminteai nu mă mai lăsai măcar a doua oară..

Oh Ivy.. când o să-mi mai repari inima?.. Când? "

Lacrimi amare îmi brăzdează chipul şi simt cum inima mi s-a spart în o mie şi una de bucăţele. Dragostea doare al naibii de tare şi doare şi mai tare când primeşti lovitură după lovitură. Oricât de puternic ai fi până la urmă, dragostea te doboară, te doboară mai rău decât ar putea să o facă oricine sau orice altceva. Cine spunea că dragostea tâmpeşte oamenii, a avut într-adevăr dreptate. Dar de ce mă plâng? De ce mă plâng când ştiuca numai şi numai eu sunt de vină pentru durerea în care mă scufund acum. Aş fi putut să-l las în pace, să-mi văd de viaţa mea aşa bună, rea, şi să nu-l caut. Dar pe mine m-a mâncat undeva să-l caut.. şi acum tot ce pot să fac e să mă scarpin şi să nu îndur totul de una singură.