Războiul sexului II - Umbre din trecut ✅

Cap. 31 ~ Nu atât de perfect

Sunt o persoană rea ce nu merită pe nimeni!

Ies pe ușa hotelului val vârtej cu lacrimi în ochi sub privirile curioase ale băiatului de la ușă. La naiba cu el, nu înțeleg ce e el atât de curios. Ce n-a mai văzut până acuma o fată plângând?

Lacrimile curg șiroaie pe obrajii mei acum storși de orice urmă de culoare.. L-am rănit atât de mult în seara aceasta, intenționat, şi el tot ce a făcut a fost să-mi ofere iubire, înțelegere, şi mai multă iubire.

În mintea mea se dă o bătălie puternică. Nu aş putea spune că în inima mea se dă aceeași luptă, căci lupta din inima s-a încheiat cu mult timp în urmă și conducătorul ei a fost ales de mult.. Și că un bun conducător a știut şi știe să-și păstreze teritoriul, a știut şi încă știe cum să-mi păstreze inimă fără prea mari eforturi.

Oricât de mult mă străduiesc să-mi opresc lacrimile ce se rostogolesc într-un dans amar pe chipul meu, nu pot nici de al naibii. Simt o nevoie acută să plâng şi ajung la concluzia ca cel mai bine în momentul ăsta ar fi să plâng, mai bine acum decât atunci când ajung acasă.

Faptul că noaptea este deja lăsată peste Orașul Îngerilor explica de ce străzile sunt aproape pustii la ora asta. Cu toate acestea sunt destul de multe priviri curioase care mă privesc cu milă în timp ce trec pe lângă ei, şi sunt sigură că acele priviri încărcate cu mila sunt păstrate chiar şi după ce mă îndepărtez.

Când sunt câtuşi de puţin în aproprierea blocului în care stau îmi scot telefonul din geanta şi îmi verific aspectul. Pufnesc şi îmi dau ochii peste cap. Arăt ca dracu! La ce mă așteptam. Rimelul îmi e scurs şi am un strat gros de negreață sub ochi. Obraji îmi sunt roșii ca doi maci şi buza de jos îmi e umflată la cât am muşcat din ea în seara asta. Mă opresc în loc chiar în mijlocul trotuarului, încurcând puţin traficul, şi scormonesc prin geantă după niște șervețele umede sau măcar uscate. Mă curăţ şi oftez înainte să pornesc leneșă din nou la drum. Nu mai am mult până acasă, cel mult cinci minute, dar prefer să merg cât mai încet posibil ca să am ocazia să mă liniștesc așa cum trebuie.

Nu cred că fac mai bine de doi trei paşi şi lacrimile mi se adună din nou în colţul ochilor. Clipesc repede în speranţa că lacrimile mele o să dea bir cu fugiți şi o să-mi dea pace, dar de unde atâta noroc. Câteva secunde mai târziu obraji îmi sunt acoperiți de un nou val de lacrimi şi eu nu pot decât să suspin.

Măresc puțin pasul, fără să vreau, şi sunetul scos de tocurile mele se sincronizează cu suspinele mele. Tot ce-mi doresc acum e ca Larry să fie încă la noi sau Carter să doarmă, căci așa o să pot să trec neobservată şi o să mă pot pune să dorm liniștită fără să fiu nevoită să răspund la un număr enorm de întrebări. Îmi șterg lacrimile când zona în care sunt e extrem de familiară. Intru în bloc cu privirea în pământ şi o zbughesc direct în lift, nu vreau să mă vadă nimeni așa, cu toate că sunt sigură că la ora asta nu mișuna nimeni pe aici.

Odată intrată în lift îmi scot din nou telefonul și îmi verific fața. Tot ca dracu arăt. Îmi șterg lacrimile şi-mi fac puțin vânt cu palmele astfel încât să-mi calmez roșeață din obrajii.Când bipuitul liftului îmi dă de știre că am ajuns la etajul meu, îmi analizez încă o dată reflexia. Arăt puțin mai bine!

Fac paşi mici şi încerc să fac cât mai puțin zgomot posibil, căci tot ce mi-ar mai lipsi acum ar fi o reclamație pentru deranjarea liniștii. Apaș pe clanță şi oftez în același timp. Sper să am noroc!

Televizorul merge de zor şi ori mă doare pe mine prea tare capul, ori el merge mult prea tare. Larry nu e pe aici şi dacă Carter nu e pe canapea, cu siguranţă doarme. Mă descalţ şi-mi arunc geantă pe canapea înainte să-mi croiesc drum spre baie. Înainte să merg la Carter în dormitor, trebuie să trec pe la baie, din mai multe motive.