Războiul sexului II - Umbre din trecut ✅

Cap. 16 ~ Idei trăsnite

Avea nevoie de somn, mai ales acum când ştia că o să doarmă liniştită, fără niciun coşmar, fără nicio grijă...

Evyline pov. :

Razele soarelui dansează de prea multă vreme pe chipul meu, astfel că decid să mă trezesc. Având în vedere strălucirea soarelui nu are cum să fie trecut de amiaz. Mă ridic în fund şi mă întind cât pot de bine în speranţa că o să mai elimin durerea ce stagnează în fiecare părticică a corpului. Adevărul e că nu vreau să mă plâng, chiar dacă mă dor coapsele de mor, e o durere cauzată de plăcere şi trebuie să o suport. Bine a zis cine a zis, ca prin durere simţi plăcere..

Mă întind după telefon şi casc în timp ce mă chinui să-l deblochez. După cum bănuiam nu e trecut de amiaz, ceasul mare de pe ecran indicând ora unsprezece şi un sfert. Am făcut bine că am plecat cu noaptea în cap de la Connor, aşa am scăpat cu siguranţă să nu fiu văzută de vreun cunoscut.

Îi trimit repede un mesaj lui Carter că să ştie că m-am trezit apoi mă îndrept ca paşi repezi spre bucătărie, unde îmi fac o cafea. Îmi pun cafeaua într-o ceaşcă şi merg pe balcon, bucurându-mă de o dimineaţă extrem de frumoasă.

Minutele trec şi eu încă aştept să-mi răspundă brunetul stând cu telefonul în mână. Sătulă de aşteptat arunc telefonul pe canapea în drumul meu înapoi spre bucătărie. Iau micul dejun, după care mă îndrept direct spre camera de pictură. Simţeam nevoia să pictez, şi aveam de gând să-mi îndeplinesc această dorinţă mai ales că nici nu aveam ce să fac.

Mi-am analizat picturile şi dosarul cu poze ce însemnau proiectele mele de vacanţă pentru facultate, şi am zâmbit mulţumită când am văzut că toate sunt la locul lor în perfectă ordine. Le-am lăsat la locul lor, mi-am pregătit pânza şi creioanele pentru schiţa şi m-am apucat să trag linii aiurea în sperata ca la final să-mi iasă ceva frumos.

După aproape o oră sunt gata să aplic culoare tabloului meu. Îmi pregătesc acuarelele, paharul cu apă şi pensulele subţiri, dar nu o găsesc pe cea mai importantă. Mă apuc de scotocit fiecare sertărel şi privesc confuză când dau de ceva tare într-unul din sertare. Îl deschid mai bine, şi observ o bucată pătrată, maro, din lemn. O apuc şi o ridic întorcând-o cu faţa spre mine, gura mea luând forma unui „o" perfect în clipa în care văd ce e.

E o poză cu mine şi Connor, Doamne, ce frumoşi eram! Un zâmbet îmi apare involuntar pe chip, eram fericită atunci, eram în apogeul fericirii mai exact. Aşez fotografia undeva pe un birou din camera astfel să o văd cât timp mai stau în această cameră şi îmi reiau căutările pensulei .Pufnesc nervoasă când nu o găsesc şi mă aşez în fata pânzei. Nu am idee pe unde e şi nici nu are rost să o mai caut, căci probabil nu o să o mai găsesc oricum. Iau una dintre pensule şi o strecor în culoare şi apoi încep să o întind pe pânză.

După încă o oră şi ceva de împroşcat culoare pe pânză, respir uşurată şi îmi şterg transpiraţia de pe frunte umplându-mă astfel de culoare pe toată faţa. Chiar dacă nu mă văd , sunt sigură că arăt ca un copil mic de câţiva anişori care acum învăţa să ţină în mână o pensulă. Mă ridic de pe scaun şi mă dau câţiva paşi în spate zâmbind mulţumită.

Doi ochi de un cenuşiu spre albastru se încadrează perfect pe un chip puţin palid, încadrat de câteva şuviţe blonde. Şi apoi, într-o fracţiune de secundă realizez ce am în faţa mea, l-am pictat pe Connor involuntar şi mi-a ieşit perfect. Am fost atât de prinsă în procesul creaţiei încât nu am reuşit să realizez ce fac de fapt. L-am admirat încă puţin înainte să părăsesc camera, pentru a-l lăsa să se usuce în voie.