Războiul sexului II - Umbre din trecut ✅

Cap.26 ~ Tocmai ei...

Deschid uşa încet şi înainte să mă răzgândesc ies pe holul întunecat, dispărând în întuneric imediat după ce închid uşa în urma mea!

Liftul e la parter aşa că prefer să o iau pe scări decât să mai aştept până ajunge liftul la etajul meu, nu vreau să pierd nici măcar câteva secunde. Trebuie să fiu rapidă, cât se poate de rapidă şi timpul cu siguranţă nu o să încetinească, dar de cum să stea pe loc doar pentru mine.

Cobor grăbită scările şi reuşesc de câteva ori să alunec în graba mea, dar evit să pic şi să-mi fac câteva vânatăi frumoase. Odată ajunsă jos, ies din scara blocului şi mă lovesc de aerul rece de afară. În ciuda faptului că suntem în Los Angeles, un oraş unde căldura e la ea acasă, pe timp de noapte se simte cum toamna îşi face simţită prezenţa. Aerul, din ce în ce mai rece, mă loveşte direct în fata făcându-mă să mă cutremur preţ de câteva secunde. Îmi trec mâinile în jurul meu şi mă frec cu palmele pe braţe pentru a-mi încălzii trupul. Acum că efectul alcoolului a mai trecut pot simţi şi eu că nu e chiar atât de plăcut afară.

Paşii îmi sunt apăsaţi în drumul meu spre nicăieri. M-am mai obişnuit cu frigul de afară şi mi-am lăsat braţele să cadă inerte pe lângă corp, mişcându-le din când în când în momentul în care grăbesc pasul.

Sunt singură în noapte bântuind străzile oraşului, nu trece nici măcar o maşină pe drum. Nici nu mă mir, oamenii normali dorm la ora asta, păcat că eu nu mă mai pot încadra de mult în categoria asta.

Pe străzi, peste tot în jurul meu, domneşte o linişte de mormânt, apăsătoare. Linişte ce se afla în contradicţie cu ceea ce se afla în sufletul meu. Dacă în jurul meu e linişte, în sufletul meu este zgomot, dar nu orice zgomot, o gălăgie dureros de enervantă, un zgomot scos de disperarea sufletului meu mult prea chinuit în ultima vreme...

Mult prea prinsă în gândurile mele, am realizat că am ajuns pe plajă de abia atunci când nisipul şi-a făcut loc prin tenişii mei, deranjându-mă. Mă opresc şi îmi îndrept privirea spre valurile puternice din faţa mea. În drumul lor spre ţărm par că luptă pentru dominare, căci cele mai mari valuri se sparg unele de altele înainte să ajungă pe nisipul fin al plajei. Închid ochi şi îi redeschid repede moment în care lacrimile îşi fac loc în colţul lor. Îmi şterg lacrimile, ce se pregăteau să cadă, cu dosul palmei şi pornesc alene pe plajă, imediat după ce mă descalţ. Senzaţia dată de nisipul fin ce-mi gâdila tălpile, îmi aduce un mic zâmbet pe chip.

După câteva minute bune de mers în care nu am făcut nimic altceva decât să ascult zgomotul făcut de valuri şi să-l ignor pe cel din sufletul meu, am ajuns la locul în care mai tot timpul am reuşit să-mi pun ordine în gânduri. M-am urcat pe pilonii de beton cu uşurinţă şi m-am făcut cât am putut de comodă. De aici toată bătălia dusă de valuri se vede altfel şi modul în care ele se zdrobesc de pilonii de beton, de zidul de apărare al ţărmului, îmi aminteşte de prima noapte când am venit aici. Eram distrusă cred că din toate punctele de vedere, dar dacă ar fi să fac o comparaţia acum, cred că în clipa de faţă sunt de zece ori mai distrusă ca atunci.

Eram rănită de Connor pentru căci pe atunci era un demon ce se plimba liniştit printre oameni şi eram rănită de Nate in care îmi pusesem speranţa că e altfel, dar erau simple răni peste care am trecut cu uşurinţă, mult prea mare uşurinţă. Dar acum? Acum sunt distrusă, sunt dezamăgită de cel pentru care cândva, cred că şi acum, mi-aş fi dat şi mi-aş da viaţă. Sunt dezamăgită de propria persoană pentru că sunt o incapabilă să las trecutul în urmă...

Îmi scutur capul şi îmi alung toate gândurile, nu am venit aici pentru a-mi amintii momentele proaste din trecutul meu, sunt aici să-mi pun ordine în gândurile astea nenorocite care îmi bântuie nopţile în ultima vreme. Sunt aici să-mi dau seama ce mama naibii se întâmplă cu mine de nu pot să-mi văd liniştită de viaţa mea, sunt aici să mă liniştesc nu să devin şi mai neliniştită.