Războiul sexului II - Umbre din trecut ✅

Cap.19 ~ Prea multă tensiune

- Ivy! Un sunet disperat e tot ce mai aud...

Inima îmi pulsează cu putere aşteptând parcă momentul impactului. Cred că aici îmi e sfârşitul.. Probabil asta era planul Tău pentru mine. Pe ăsta îl accept, căci suferinţa nu mai are cum să mă cuprindă de acum.

Strâng ochii cu putere în aşteptarea impactului care întârzie să apară dar îi deschid repede când simt două braţe cuprinzându-mă după umeri. Tresar şi deschid ochii. Mă întorc spre posesorul braţelor doar pentru a da de un Connor ce respiră greu. Ochii îi sunt roşii de la plâns. Încă plânge.

Îmi arunc privirea în stânga şi-n dreapta pierdută doar pentru a vedea unde a dispărut maşina ce era cât pe aci să-mi curme suferinţa. Undeva mai în dreapta noastră e oprită o maşină neagră. Îmi fixez privirea spre acea maşină căci imaginea de lângă mine e prea dureroasă. Îmi e de ajuns să-i aud suspinele ca să simt cum inima mi se fărâmă a nu ştiu câta oară, nu am nevoie să-l mai şi văd.

Un domn cuprins între cele două vârste se dă jos din maşină şi priveşte la fel de pierdut ca mine. Mă fixează cu privirea după care îşi croieşte drum impunător spre noi. Ajunge destul de repede în jurul nostru, iar o dată ajuns în faţa ochilor mei îi observ cu uşurinţă îngrijorarea.

- Eşti bine domnişoară? Întreabă panicat. Ai noroc că te-am văzut din timp şi că nu a mai venit nicio maşină din partea opusă şi te-am putut ocolii, îmi explica parcă dându-şi seama că nu înţeleg cum de nu m-a lovit.

- V-Vă mulţumesc, îi răspund sacadat, încă prea speriată.

- Ce e în mintea ta? Întreabă oarecum iritat. Sunt sigur că orice problemă ai avea se poate rezolva şi altfel, completează.. de ar ştii el.

- Vă mulţumesc domnule încă o dată, spun afişând un zâmbet timid. Vă jur că nu intenţionam să-mi iau zilele, m-a răpus doar toată durerea din lume.. continui pe o voce stinsă.

- Ai avut noroc, sper să nu mai fie cazul şi de altă dată, zice pe un ton cicălitor. Ai grijă, continuă, uite ce laşi în urma ta dacă faci asemenea gesturi, spune arătând spre un Connor complet distrus din spatele meu, înecat în lacrimi şi suspine.

- Aveţi dreptate, izbutesc să răspund privind tabloul sfâşietor din faţa mea.

Domnul îmi aruncă o privire scurtă şi mă mângâie pe cap înainte să se îndepărteze spre maşina sa. Îl strâng pe Connor la pieptul meu şi mă ridic, ridicându-l în acelaşi timp şi pe el de jos. Cred că e mai speriat decât mine.

Ajungem în faţa blocului cu paşi mici şi mă aşez pe o bancă din faţa lui, trebuie să-mi trag sufletul şi să conştientizez repede ceea ce tocmai s-a întâmplat.

- Am crezut că o să te pierd, îl aud cu greu pe blond spunând printre lacrimi şi suspine. Dacă acum ai fi murit, m-aş fi aruncat în fata următoarei maşini, continua să vorbească. Am crezut că o să te pierd, am crezut că te pierd, repeta ca o jucărie stricată şi eu izbucnesc în plâns.

Mă ridic de pe bancă şi mă aşez în faţa lui. Îi ridic bărbia cu două degeţel făcându-l să mă privească în ochi. Plânge... Încă plânge. Îi şterg lacrimile şi îl sărut apăsat, dar nu-mi răspunde. Parcă aş săruta o statuie..

- Am crezut că o să te pierd, continua să repete făcându-mă să fiu şi mai îndurerată.

- Connor, strig scuturându-l, Connor! Sunt aici, teafără şi nevătămată! Îi spun şi îl mai scutur o dată făcându-l într-un final să fie atent.