Războiul sexului II - Umbre din trecut ✅

Cap. 41 ~ Puiul meu..

Poate că nu am luat cea mai bună decizie, poate greşesc mult prea mult făcând asta, dar toate evenimentele din ultimele zile m-au dat peste cap. Toate, de la aventura cu Connor, până la certurile cu Carter, chiar până şi la discuţia cu Tiffany, care apropo, încă nu am idee ce are de gând să facă sau mă rog ce avea de gând să facă.

Reuşesc să mă strecor neobservată de către vecini, datorită luminii difuze de pe hol. Intru în lift şi ies val vârtej când uşile i se deschid la parter. Spre ghinionul meu, o doamne ce stă la etajul doi e la intrarea în bloc, sper doar să nu mă recunoască.

Caut un taxi cu privirea şi spre norocul meu sunt vreo două parcate pe partea cealaltă a străzii, dacă e ceva bun la oraşul ăsta, e faptul că taxiurile sunt aproape peste tot, rareori se întâmplă să nu găseşti. Trec strada, după ce mă asigur şi mă opresc în faţa unui taxi. Un domn, trecut de vârsta a doua se dă jos şi-mi deschide portbagajul. Intru în spate şi-mi rezem capul de geam imediat ce pornim la drum. ÎI spun şoferului unde vreau să ajung şi îmi închid ochii, lăsând muzica clasică ce se aude în difuzoare să-mi invadeze urechile şi sufletul, bucurându-mă de liniştea ce mi-o oferă.

Sute de gânduri îmi năvălesc în cap şi mă simt atât de mică şi de neajutorată în momentul de faţă. Încă simt durerea palmii pe obrazul meu şi de fiecare dată când îmi închid ochii revizualizez momentul în care palma lui face contact cu fata mea, şi lucrul ăsta mă omoară. Toată discuţia cu blonda îmi revine în minte şi încerc să-mi dau seama ce avea de gând să facă, ce scopuri ascunse are... Dar nimic, nu am nicio idee, nu am nimic care să mă ajute să ies din ceata asta.

Tot ce ştiu e că mă doare sufletul, capul şi fața. Înainte să realizez lacrimi calde se scurg pe obrajii mei si suspinele mele interferează cu muzica. Şoferul mă priveşte în oglinda cu milă şi eu îmi şterg lacrimile de la ochi. Da să spună ceva, dar renunţă repede. Îmi las capul în palme şi îmi opresc impulsul de a-mi smulge părul de pe cap.

Dacă cineva mi-ar fi spus cu un an în urmă că viaţa mea avea să devină atât de rea, dacă îmi urmez visele, aş fi preferat să stau acasă şi să mă angajez pe un salariu de nimic şi să fac toată viaţa ce nu-mi doresc. Ar fi fost mai bine. Nu aş fi avut inima frântă şi nu aş fi plâns de atâtea ori până aş fi rămas fără lacrimi. Şi aş trăi cu amăgirea că ştiu cum arată dragostea adevărată, aş fi trăit cu amăgirea că ceea ce aveam eu acasă era cea mai înaltă şi mai frumoasă formă de iubire.

- Domnişoară, vă rog nu mai plângeţi, şoferul şopteşte în cele din urmă. Orice probleme aveţi se vor rezolva, mă încurajează şi eu îi zâmbesc scurt.

Nu vreau să ştiu la ce probleme se gândeşte el căci probabil sunt cu mult mai grave ca cele pe care le am. Îmi şterg lacrimile şi oftez zgomotos. Sper că decizia asta să-mi schimbe viaţa în bine şi să nu mi-o facă şi mai rea decât e. Îmi scutur capul, scăpând astfel de toate gândurile. Îmi canalizez toată atenţia pe melodia ce se aude în difuzoare şi aştept să ajung.

- Domnişoara am ajuns, îmi spune şoferul după zece minute în care tot ce am făcut a fost să privesc în gol.

Mă scutură de umeri făcându-mă atentă şi îi zâmbesc timid când îi întind bani. Mă dau jos din maşină, şi el îmi urmează gestul. Îmi scoate valiza din portbagaj şi mi-o înmâna cu milă în privire.

- Nu-ţi pierde speranţa domnişoară! Îmi spune şi urcă în maşină gonind pe străzile aglomerate.

Îmi las privirea în pământ şi oftez. Mi-am cam pierdut-o deja. Chiar dacă se spune că speranţa moare ultima, la mine cred că a murit cu câteva ore în urma sau poate doar a dat bir cu fugiţi. Oricum, în clipa de faţă nu prea mai am curajul să sper la mai bine, nu am curajul să sper la nimic de fapt.. Străzile sunt goale, prea puţin oameni îşi fac veacul pe aici. Scot mânerul valizei şi o trag după mine până la uşile mari de sticlă. Ajung în faţa lor şi trag aer în piept înainte să păşesc prin ele în interiorul clădirii. La fel şi că şi afară, clădirea e aproape pustie, prea puţin oameni îşi fac veacul pe aici înafară de personal. Privesc în jur şi mă simt al naibii de rău. Sunt sigură ca vreau să fac asta? Nu. Am altă variantă? Păi aş avea, dar nu.