Cosmarul mult dorit

Pierdere neasteptata

Ma uitam plictisita pe geam asteptand sa aterizeze avionul odata si sa imi revad prietena. Chiar m-ia fost dor de Rose. Abia astept sa o strang in brate si sa imi spuna ce s-a mai intamplat cat am lipsit eu astea 3 zile. Zile care au fost pline de surprize si pot sa spun ca asta ultima m-a speriat de moarte.
Igor vorbea serios atunci cand spunea ca se va aplica legea dar eu nu am luat in considerare.

Erik a fost expulzat din cel mai puterinc clan acum este un fel de renegat din cate am inteles de la cretul meu ce inca are tentatia de al face sa dispara de pe fata pamantului. Sper doar sa ma asculte si sa nu ii faca nimic.

Oftez si ma uit la ceas vad ca este aproape ora 9 seara iar noi deabia am ajuns la jumatate de drum . Harry se tot plimba prin cabina ca un leu in cusca e extrem de agitat dupa telefonul primit acum 10 minute. Stau in pat si il privesc cum se misca de colo colo. Ma cam enerveaza acest lucru.

-Harry inceteaza sa te mai misti atat.

-Scuze iubito!

-Ce ai?

- Nimic!

-Harry de ce ma minti?

-Iubito tu ma iubesti pe mine ?

-Harry ce intrebare e asta logic ca da.

- Iubito vreau sa iti spun ca....

-Ce ce ?

-Imi pare rau iubito chiar imi pare rau . Il vad cum ingenuncheaza langa pat si imi prinde mana apoi trist imi spune lucru care ma face sa raman fara respiratie.

Un plans isteric ma cuprinde, simt cum o bucata din mine practic se rupe, cum intregul meu nu mai este intreg. Tip ca ultima nebuna atunci cand imi dau seama ca cele mai dragi persoane din viata mea nu mai sunt, ca cei care imi erau mama, tata dar cel mai improtant bunicul si bunica nu mai sunt.

Stiti acel moment cand pur si simplu nu va mai vedeti rostul in viata, cand va intrebati ca de ce e viata asa de cruda si scorpie cu voi, ca de ce dupa fiecare gram de bucurie si fericire va loveste cand nu va asteptati. In momentul asta ma simt ca si cum as fi lovita de o masina apoi un tren metrou si o cladire se darama peste mine, simt cum inima mea nu mai face fata. Vad cele doua sicrie unul alb si unu negru cum stau in capela asta, unde nu stiu cati oameni nenorociti care pur si simplu nu si-au dat interesul de ei pana acum si nu iau vizitat macar o data, cum se prefac ca ii dor,ca sufera. Ei nu stiu, nu stiu cum este cu adevarat sa pierzi o persoana nu stiu ce este aia teama sau frica de a ramane singur, al nimanui.

Ma apropi de cele doua sicrie cu pasi lenti, cand ajung in fata lor suspin si oftez lasand din nou lacrimile sa curga pe fata. Nu stiu cum de inca mai am, nu stiu cum de inca nu a secat acest rau de apa sarata, cum de mai poposesc pe obraji mei dupa doua zile in care nu s-au oprit nici macar o secunda.

Privesc spre sicriul alb unde o persoana draga mie zace inerta in el. O vad cum sta acolo asa de lipsita de viata si ma intreb de ce, cum de s-a ajuns din noua la aceiasi situatie. Si acum imi aduc aminte de prima oara, cand ma strans in brate, cand i-am simtit caldura corpului pentru prima oara ma simteam asa de bine sa stiu ca am o bunica ca nu voi mai fi singura ca am alaturi pe cineva care ma sustine si nu ma considera doar un copil ciduat. Clatitele ei sunt cele mai bune si acum le simt gustul dulce vanilat in gura. Ea era persoana care mereu ma asculta si ma intelegea cea care stia mereu ce am pe suflet. Cea care nu ma judeca.

Sicriul negru imi tinea captiv barbatul care ma ocrotit din prima clipa , cel care mereu imi purta de grija cand ieseam afara in curtea din spatele casei noastre sa nu ma ranesc. Avea acea chestie care doar printr-un zambet ma binedispunea. Imi zicea mereu ca eu sunt o luptatoare sa nu ma dau batuta niciodata sa nu ma las doborata de nimic. Mereu cand ziceam ca nu mai fac fata situatiei el imi zicea ca nu e adevarat ca eu pot mai mult ca sa nu dau inapoi fie ce o fi sa ma tin tare pe poziti caci voi trece peste.

Acum cine imi va mai zice asta, cine ma va mai ajuta sa trec peste pierderea asta? Ei m-au invatat sa lupt cu orice dar ce au uitat ei sa ma invete este cum sa lupt fara ei. Cum sa scap de durere fara o vorba buna si o mangaiere. Ce voi face diminetile fara ei doi cine imi va mai zice un buna dimineata sau cine imi va mai da acea imbratisare sau cine imi va mai zambi, cine?

Imi vine sa urlu de durere, sufletul meu se scalda in plina agonie. Si din nou imi vine in minte aceiasi intrebare si anume : Ce rost are viata daca pana la urma murim?

Moartea asta nenorocita m-ia luat toate cele 4 fiinte dragi mie fara ca macar sa se gandeasca. Ma lasat distrusa si pustiita, pentru ce naiba exista viata daca exista si moarte? De ce Dumnezeu a creat moartea cand exista viata?
Ce farmec mai are viata cand nu ai persoanele dragi langa tine? Va spun eu niciunu nici macar un mic procent.

Privirea mi se ridica de pe cele doua sicrie spre cele opt persoane care ma privesc indurerate. Harry a incercat in aceste doua zile sa se apropie in orice fel de mine dar nu i-am permis, nu stiu de ce dar simt ca starea mea il afecteaza si pe el. Stiu ca am gresit indepartandul de mine respingandu-i fiecare atingere, izgonindul de lanaga mine ca pe ultimul caine. Ii vad ochii verzi ce sunt tristi si goi, o vad pe Rose ce suspina si are ochii plansi il vad pe Zayn si pe restul baietilor cum stau si ma privesc tristi si ingrijorati si realizez ca am gresit, am gresit cand m-am purtat cu ei exact ca o curva plina de ifose cand ei incercau doar sa ma ajute sa imi fie alaturi.
Corpul mi se misca involuntar spre Harry care acum sta drept pierdut printre ganduri, ganduri pe care doar el le stie, ma arunc in bratele lui suspinand un imi pare rau, bratele lui ma primesc calduros inapoi si simt pentru prima oara in aceste doua zile ca sunt in siguranta ca nu sunt singura. Ma strange putin cam tare dar nu spun nimic si nu protestez deoarece aveam nevoie de asta mai mult ca niciodata. Imi scot capul din pieptul lui si le fac semn tuturor sa se apropie, ma deaprind din imbratisarea lui Harry iar Rose sare la propriu pe mine.

-Vom trece peste asta impreuna, nu uita ca nu esti singura ne ai pe noi.

-Stiu. Spun si las din nou lacrimile sa se rostogoleasca pe obraji mei.

Ma uit la mormintele din fata mea si nici acum nu imi vine sa cred ca au murit, ca nu mai exista. E greu cand stii ca trebuie sa te obisnuiesti sa traiesti fara acele persoane.

-Iubito hai sa mergem acasa ca in curand va ploua. Spune Harry usor. Dau din cap in semn ca da si pornesc spre iesirea din ciminitir. Mai arunc cateo privire in spate spre mormintelor in care isi duc somnul de veci si simt cum fiecare pas ce ma indeparteaza de ele imi sfasie sufletul bucata cu bucata.

Stropi de ploaie cad din cer dintr-o data intai usor apoi din ce in ce mai repede. Ma opresc din mers si inchid ochii in minte imi revin din nou toate momentele impreuna cu bunici orice chestie cat de mica mi-o aminteam, era ciudata senzatia pe care o aveam era una mai buna nu mai priveam chiar asa de sumbru tot parca ploaia spalase din durere, dar totusi exista acolo. Ploaia nu putea sa stearga suferinta mea precum face cu desenele de pe asfalt. Mi-am adus aminte de cum imi ziceau bunici sa fiu puternica mereu sa nu ma las invinsa si doborata ca daca eu cad vor cadea si ei. Am deschis ochii si am zambit putin am realizat ca chiar daca ei nu mai sunt fizic aici sunt sufleteste si traiesc prin aminitirile mele cu ei.