Annabella (Volumul 2)

8.

Celălalt Tărâm nu este nici pe departe aşa cum mi-am imaginat. Speram să dau peste o câmpie infinită unde păsărelele ciripesc şi copacii sunt mereu încărcați de frunzele verzi şi soarele mereu pe cer, dar în schimb întâlnesc o stradă îngustă cu blocuri mari de o parte şi alta, magazine la intrările în blocuri şi rufe puse la uscat pe sârmele de lângă magazine. Aerul e la fel ca în Maryland, adică rece specific anotimpului de toamnă. Suntem doar în luna septembrie, dar frigul este năpraznic.

Wiliam înaintează în fața mea, iar eu încerc să îl urmez. Port o pereche de teneşi, o bluză subțire acoperită de geaca de piele neagră şi nişte blugi negri. Nu e nimeni pe stradă să ne vadă, dar tot mă simt privită de pe ferestrele rotunde ale blocurilor. La un moment dat Wiliam se opreşte în dreptul unei porți mari, pătrățoase făcută din lemn şi o deschide extrem de lent. Intră primul, după care o fac şi eu. Este o curte mare, betonată, iar la capătul ei de află o casă cu doua etaje, înconjurată de bări de susținere făcute din lemn de cireş.

-Era şi timpul să apari! Charlie m-a bătut la cap că ai decis să nu te mai întorci de pe Pământ. Eu i-am spus că nu poate fi adevărat.

În fața noastră se află acum o femeie tânără, cu bucle roşcate ce îi înconjoară chipul albicios. Zâmbeşte privindu-l pe Wiliam, apoi se roteşte lent spre mine şi îşi dezveleşte din nou dinții cei albi.

-Tu trebuie să fii fata pe care Wiliam o va lua de soție, spune ea. Eu sunt Dolly, sora acestui tip pus pe fapte mari.

Întinde mâna spre mine şi i-o strâng nesigură.

-Annabella, murmur indecisă.

Dolly zâmbeşte iar, apoi îşi retrage mâna.

-Vreau să merg la Julian, dar Charlie nu mă lasă, se plânge ea, mutându-şi privirea din nou asupra lui Wiliam. Îmi poți împumuta maşina ta?

Rămân tăcută cât Wiliam îi spune că nu va ieşi pe poarta acea cât este al acasă şi i-a cerut să meargă să se pregătească pentru cină. Dolly l-a privit urât pe fratele ei, apoi s-a răsucit furioasă şi a plecat din fața noastră, folosindu-se de viteza ei supraomenească.

Wiliam mi-a făcut apoi semn să îl urmez la cel de-al doilea etaj, unde a deschis o uşă albă şi a spus că aici voi dormi eu. Camera cuprinde un pat de o singură persoană, cu aşternuturi maronii şi o fereastră. Lângă pat şi lângă peretele pe care este prinsă uşa se află un dulap maro, iar lângă el noptiera, apoi patul. Locul nu e foarte aglomerat, şi modest.

-Găseşti haine în dulap, îmbracă-te cu ceva şi coboară la cină. Nu întârzia, noi luăm cina la şapte.

Iese apoi din cameră fără a aştepta vreo aprobare. Wiliam este un tip autoritar, nu ştiu cum mă voi putea descurca cu el de acum.

Cu greu mă deplasez până la dulap, îl deschid şi sunt plăcut surprinsă să descopăr că este plin cu ținute normale. Mă aşteptam la mai multe ținute de gală, ținând cont că în această casă de află nişte vampiri care există de sute de ani. Îmbrac o pereche de jeanşi şi un tricou peste care iau o geacă de piele. Holul nu are o uşă care să îl protejeze de aerul rece, astfel atunci când ies din cameră sunt practic lovită de frig. Merg încet, dar sigur spre bara de susținere care îmi oferă privelişte spre poarta din lemn. Îmi pun degetele în jurul ei, iar după ce inspir de câteva ori vântul de afară, ținându-mi ochii închişi, mă decid să plec spre cină. Din păcate nu ştiu unde se află bucătăria, aşa că privesc în jur, căutând un punct de sprijin.

-Tu trebuie să fii Annabella.

Speriată, mă rotesc spre sursa vocii groase şi dau cu ochii de un bărbat solid, şaten, cu ochi căprui. Are pielea uşor măslinie şi nişte gropițe în obraji. Îmi zâmbeşte încurajator, iar eu aprob din cap. De când am venit aici nu am vorbit cu nimeni înafară de Dolly, dar nici Wiliam nu a părut dornic de vobele mele.