Annabella (Volumul 2)

29.

Acei oameni veniți pentru a se asigura că tradițiile vor fi îndeplinite nu mai au nici un rol aici acum, când sunt mai hotărâtă ca niciodată că această nuntă nu va avea loc. Tocmai de acea nu înțeleg de ce Wiliam a decis să îndeplinească tot ce este necesar pentru ca acele tradițiile să fie îndeplinite, ba mai mult, să mă ferească din calea lui, spunând că eu trebuie să merg la cumpărături. Din nou.

-Nu îmi spune că nu vrei să vii, se vaită Dakota spre mine. Pe bune acum, Wiliam o să mă omoare dacă nu te duc ca să îți cumperi o rochie. Nunta va avea loc în două săptămâni!

Ştiu asta, cam ăsta ar fi motivul pentru care chiar nu mi-aş lua o rochie. De ce nimeni nu mă bagă în seamă când spun că nu vreau să mă mărit cu el? E chiar atât de greu de crezut acest lucru?

-Dakota, nu are rost să insişti. Nu vreau să merg.

Privirea ei se ridică la primul nivel al casei, unde dă cu ochii de Wiliam. Este sprijinit de balustradă şi priveşte încruntat în direcția noastră, mai exact în direcția mea.

-Nu cooperează? Întreabă el deloc subtil. O facem noi să coopereze atunci.

Îşi foloseşte viteza de vampir pentru a ajunge în dreptul meu, apoi scoate din buzunarul pantalonilor piatra-problemă pe care am urât-o din prima clipă. Mă dau imediat un pas în spate, punându-mi mâinile ca un scut de protecție în fața mea.

-Gata. O să merg, spun impacientată, privind piatra din mâinile sale. Doar, nu mai folosi chestia aia pe mine.

Wiliam zâmbeşte cu un colț al buzelor, iar Dakota bate încântată din palme cât o ia înainte spre poartă. O urmez la scurt timp, conştientă fiind că iubita lui Charlie mă va alerga prin magazine datorită picioarelor cu mult mai lungi decât ale mele pe care le are.

-Arăți obosită, spune Dakota după ce ne vedem ajunse pe străzile nu prea pustii ale Tărâmului.

-Da, nu am dormit prea bine.

Nu am dormit deloc dacă stau bine să mă gândesc. După ce Wiliam mi-a distrus şi ultimul lucru ce mă mai echilibra în acest loc, am rămas să îmi petrec noaptea fixând tavanul cu privirea pentru ca, coşmarurile să nu îşi facă apariția. Urăsc chestia asta.

Trecem pe lângă magazinul cu vrăjitori pe care l-am vizitat când doream cu orice preț să mă întorc pe Pământ, dar nu este nimeni afară, iar uşa acestuia este închisă, lucru nemaivăzut de mine până acum. Ştiam că tipii ăştia sunt mereu acolo.

-Rochia asta e frumoasă, spune Dakota privind în una dintre vitrinele unui magazin. Haide să intrăm.

Rochiile specifice mireselor se află pe toate umeraşele magazinului, dar nu mă simt capabilă să analizez un model anume. Oricum nu mi s-ar potrivi nici una, chiar dacă să zicem că aş renunța la ideea de a nu mă căsătorii şi aş duce înțelegerea cu Wiliam la bun sfârşit.

-Probeaz-o pe asta, spune Dakota, aruncându-mi un material în brațe, apoi mă împinge spre cabina de probă.

O senzație de dejá vú mă cuprinde, dar înlătur gândurile negative, concentrându-mă asupra rochiei pe care între timp am luat-o pe mine. Este mulată pe corp, reuşeşte să îmi scoată orice formă în evidență într-un mod de-a dreptul enervant. În niciun caz nu aş putea purta aşa ceva.

-Alta, îi spun Dakotei, aruncându-i materialul în brațe în acelaşi mod în care a făcut-o şi ea.

Aceasta oftează, dar se supune. Rămân doar în lenjerie intimă până ce Dakota îmi aduce alte patru modele de rochii pe care să le încerc. Ultima pe care o îmbrac îmi place însă cel mai mult. Este lungă până în pământ, voluminoasă având un stil ca de prințesă şi cupele suficient de adânci pentru bustul meu. Mi se potriveşte într-o oarecare măsură, iar când mă privesc în oglindă îmi place ce văd.