Annabella (Volumul 2)

32.

Annabella:

Mă uit de mai bine de trei minute la el şi Wiliam nu dă semne cum că şi-ar reveni din dilema în care l-am băgat cu propunerea mea.

-Lasă tâmpeniile şi treci în casă.

-Wiliam, nu sunt un copil pe care îl poți trimite la culcare, spun în acelaşi timp în care mă eliberez de mâna sa ce mi-a cuprins brațul.

-Dar nici o femeie nu eşti, mi-o întoarce.

Rămân cu gura întredeschisă din cauza şocului, iar el pare să facă acelaşi lucru, realizând în ultimul moment ce prostie tocmai a spus. Fac nervoasă un pas în spate privindu-l în cel mai nervos mod posibil.

-Bine că este tipa de aseară destul de femeie pentru tine, spun înainte să mă pot răzgândi, apoi o iau pe scările ce duc în dormitorul meu.

Wiliam nu face o mişcare pentru a mă opri. Mai mult de atât, l-am auzit expirând mai mult frustrat când m-am depărtat de el nervoasă. Nu ştiu de ce am adus-o pe tipa aia în discuție. Sunt doar...frustrată că bărbatul cu care urmează să am nunta peste mai puțin de două săptămâni mă consideră un copil. Nu mai este mult şi voi împlini 18 ani, iar atunci poate mă va considera suficient de matură.

Dacă am crezut că voi scăpa atât de uşor, visele îmi sunt spulberate când Wiliam mă ajunge din urmă şi intră alături de mine în propriul meu dormitor. Mă aşez pe salteaua patului ca şi cum el nu ar fi aici, iar asta îl face să ridice întrebător o sprânceană.

-De unde ideea asta de a deveni vampir? Întreabă pe un ton sec.

-Dacă voi fi soția ta vreau să fim egali, îi spun privindu-l exact în ochi. Vreau să văd cum e să fii vampir. Nu am mai stat de multă vreme pe lângă oameni umani, iar acum nu îmi găsesc locul.

Wiliam face câțiva paşi spre mine şi se aşează pe marginea saltele în vreme ce eu sunt acum sprijinită de tăblia patului.

-Nu te voi transforma într-un vampir, îmi spune sec.

-Dar de ce?

-Paul are nevoie de sângele tău uman.

Îmi strâmt degetele în pumni de-a dreptul frustrată. Nu e corect. Mereu am fost în minoritate printre aceste creaturi şi m-am săturat. Vreau să lupt cu ei, să am forța necesară.

-Cine era femeia de aseară? Întreb mai mult şoptit, uitându-mă la degetele mele tocmai pentru a-i evita privirea.

-Te interesează cu cine mă văd?

-Bineînțeles că nu, spun când îl simt pe Wiliam apropiindu-se de mine.

-Atunci de ce eşti nervoasă că m-am văzut cu Gloria?

Gloria deci.

-Nu sunt nervoasă.

Schimbul ăsta de replici nu ajută. Inima îmi bate nebuneşte în piept cu fiecare mişcare pe care Wiliam o face mai aproape de mine.

-Uită-te la mine, îmi cere pe un ton autoritar, iar eu fac ce mi se spune, ridicându-mi privirea şi fixând-o pe el. Nu vreau să mă mai interoghezi în legătură cu femeile cu care mă văd.

-Wiliam, de unde vin eu soția ar trebui să fie femeia din viața soțului, nu femei precum Gloria. Scuză-mă că eram curioasă de ce îți petreci timpul cu ea.

Wiliam îşi ridică un colț al buzelor, abținându-se să nu râdă când se apleacă asupra mea, aşezându-şi brațele de o parte şi alta a corpului meu.