Annabella (Volumul 2)

40.

Războiul dintre Wiliam şi Dominic a reuşit să mă facă să mă implic sută la sută pentru a fi mai atentă la antrenamentele lui Julian. El execută o mişcare mult prea rapidă pentru vederea mea, iar eu nu încerc să îl urmăresc pentru a vedea unde s-a ascuns, ci îmi închid ochii pentru ca alte simțuri să apară.

În clipa în care aud un foşnet undeva în spatele meu, acținez, strângând cu putere de bățul din mâna mea. Îl ridic în acelaşi timp la nivelul capului meu, pregătită pentru o lovitură când constat că nu e nimeni acolo. Julian s-a ascuns cum trebuie şi de această dată.

-Nu lăsa ca panica să pună stăpânire pe tine, îi aud glasul de undeva de după copaci.

Trag adânc aer în piept. Pot să fac asta, trebuie să o fac.

Simt o rafală venind şi îmi dau seama că şi-a schimbat direcția de mers. Asta mă face să fiu cu un pas în fața lui, iar când este pe punctul de a mă atinge muşchii mi se contractă şi îl lovesc cu bățul direct peste cap. Se opreşte, puțin buimăcit, dar zâmbeşte.

-Bine ochit, îmi spune, frecându-şi locul lovit.

-Oh, Doamne. Îmi pare atât de rău, te doare?

Dau să mă reped spre el, însă îmi face semn că e în regulă.

-Niciodată să nu îți pară rău  pentru o lovitură, îmi spune. Ce e dat e bun dat şi nu ai cum să iei înapoi, spune el precum un profesor de sport.

Dau aprobator din cap.

-Dă nişte ture, îmi spune mai apoi. Condiția ta fizică nu e bună, iar asta te încetineşte. Fă-ți nişte muşchi la picioare şi poate mă vei prinde din urmă.

Are dreptate. Trebuie să alerg dacă vreau să pot face față în ceea ce se apropie să aibă loc.

-Tu ce vei face? Întreb înainte să îmi steâng părul într-o coadă în creştetul capului.

-Mă duc să îmi iau gustarea, spune, dezvelindu-şi colții. Continuă să lucrezi.

Drumul prin pădure este puțin înfricoşător, dar nu suficient cât să mă facă să mă opresc. Alerg pe aleea udă de ploaie fără să mă gândesc la ceva anume. Sunt doar eu şi natura, într-o încercare de a îmi relaxa mintea şi de a depune un efort fizic.

-Pot să fac asta, şoptesc ca pentru mine, evitând o bucată de lemn din drumul meu.

O rafală de vânt îmi mişcă violent părul din coadă suficient de mult încât îmi acoperă fața, iar drumul să îmi fie imposibil de văzut. Încetinesc, dar nu mă opresc, chiar şi când aud nişte paşi în spatele meu, iar o bucată din lemnul pe lângă care am trecut ajunge să mi se lovească de spate.

-Ce cauți aici? Întreabă nimeni altul decât Wiliam, undeva din spatele meu.

Mă întorc cu fața spre el, trăgându-mi sufletul. Uitasem cât de greu era să alerg până să încep.

-Ce ți se pare că fac? Întreb şi eu.

-Annabella, las-o baltă. Am spus deja că nu vei face parte din plan.

Dar nu îl ascult. Continui să alerg fără să realizez că vorbele sale reuşesc să mă facă să mă simt rău.

Aud paşi în spatele meu şi îmi întorc capul în direcția aia, însă nu îl mai văd pe Wiliam urmărindu-mă. Asta mă linişteşte doar parțial şi îmi reîntorc atenția la drum. Însă nu este drumul ceea ce văd, ci pieptul mare şi lat a lui Wiliam de care mă lovesc cu toată viteza pe care o aveam. Nu încearcă să mă oprească să fac cunoştință cu solul ud, aşa că imediat după aterizare mă simt udă pe jumătate din corp.