Annabella (Volumul 2)

10.

Tipul mă priveşte confuz, ridicând o sprânceană când mai încerc să fac un pas în spate.

-Crezi că nu ştim că vrei să pleci înainte să plăteşti taxa de intrare?

-C-Ce?

Nu îmi pot abține bâlbâiala.

-Taxa de intrare, repetă el, indicând cu degetul arătător o pancardă din interiorul camerei, chiar lângă uşă. Costă cincisprezece dolari să îți facem vraja, explică el.

Oh.

-Nu am bani la mine.

-Atunci nu te putem ajuta, spune el ofticat. Întoarce-te când ai bani pentru aşa ceva.

Aprob din cap şi bâjbâi după mânerul uşii, iar după ce mă asigur că tipul vorbeşte serios dau buzna afară din magazin. Sunt destul de tensionată încât să îmi dau seama că am scăpat ca prin urechile acului.

Mai fac câțiva paşi pe stradă, amestecându-mă prin mulțime până ajung să nu mai ştiu unde mă aflu. Am luat-o la stânga pe o stradă care despărțea două blocuri, apoi la dreapta, iar acum păşesc direct în față. Nu poate fii atât de greu.

Norii s-au adunat pe cer, prevestind ploaia de care spunea Charlie. Încep să alerg ca să găsesc un adăpost de picăturile reci, dar tot ce fac este să mă stropesc pe pantaloni şi să mă ud la picioare.

Mă ascund după o tarabă şi găsesc adăpost sub o umbrelă mare, de plajă. Nu pot să cred că spun asta, dar mai bine nu aş fi plecat de acasă de la Wiliam. E clar că asta a fost o idee proastă.

-Pe cine avem noi aici? Părinții tăi nu te-au învățat să nu umbli de una singură pe străzi? Întreabă un necunoscut păşind spre mine.

Înainte să reuşesc să îi răspund, dinții săi de vampiri au ieşit de  sub buză şi s-au năpustit asupra gâtului meu. Simt o împunsătură, apoi o senzație de usturime când vampirul începe să se hrănească cu sângele meu. La un moment dat şi-a introdus degetele în părul meu pentru a menține poziția corpului meu pe care o doreşte.

-Te rog, şoptesc secătuită de puteri. Glasul mi-e slab, dar răsuflu parțial uşurată când tipul e îndepărtat de pe mine. Alunec la pământ, aterizând într-o baltă cu apă.

Cu greutate îmi ridic privirea asupra celor două siluete ce se duelează. De fapt nu este nici un duel. Wiliam cu uşurință prinde capul tipului şi i-l suceşte înainte ca atacatorul meu să obiecte  într-un fel. Extrem de repede se roteşte cu fața spre mine, iar eu mă cutremur de teamă.

-Ți-am spus clar să stai acasă, se răsteşte de-a dreptul nervos.

Mă ridic în picioare, ținându-mi mâna pe locul rănit din jurul gâtului, sub presiunea privirii furioase ale lui Wiliam. Nu l-am văzut atât de furios până acum.

-E-Eu....

-Tu nimic! Treci acasă!

Nu mai obiectez în vreun fel. Îmi adun ce a mai rămas din demnitate de pe jos şi trec pe lângă el.

-Nu ş-ştiu pe unde să o iau, mormăi dezorientată.

Wiliam nu spune nimic. Sunt sigură că dacă ar face-o m-ar jigni sau cine ştie ce mi-ar spune. Mă prinde însă de picioare şi mă aruncă peste umărul lui. Icnesc surprinsă, dar înainte să apuc să spun ceva suntem deja în fața porții sale.

-O să discutăm noi mai târziu.

Se întoarce şi pleacă. Oftez stresată şi intru în curte. Alerg printre picăturile de ploaie până ajung la camera mea. Mai mult o trântesc, apoi mă lipesc de ea. Ce am făcut? Nu ar fi trebuit să îl enervez pe Wiliam. Nu trebuia să întind coarda.