Annabella (Volumul 2)

21.

Aşa cum cina nu a fost amânată din cauza bolii mele, familia lui Wiliam se află acum la masa din curtea casei şi servesc încântați mâncarea pregătită de bucătăreasă. Febra a scăzut în cazul meu, dar încă nu pot spune că mă simt pe deplin bine pentru că durerea de cap este de-a dreptul insuportabilă. Poate pentru că după ce am crezut că văzusem acei ochi roşii ieşind pe fereastra dormitorului meu nu am putut dormi mai bine de jumătate oră, sfârşind astfel să nu mai încerc să adorm deloc?

În fine, după ce am făcut un duş care a fost mai mult decât binevenit, am mers înapoi în cameră cu intenția de a mă odihni, sau cel puțin să încerc să fac asta, însă Charlie m-a oprit.

-Nu putem cina ştiindu-te în cameră de una singură, vino cu noi, a spus, iar eu ca o toantă l-am urmat la masă.

Spun că l-am urmat ca o toantă pentru că minunatul meu logodnic a înlocuit locul pe care stăteam eu de obicei cu o altă persoană, anume prietena fratelui său. Dakota a fost integrată imediat în familie când Wiliam a văzut că Charlie mă aduce şi pe mine la masă. Hilar, nu?

-Deci Anna, de ce nu ne povesteşti ce ai simțit când Wiliam a reuşit să îți intre în amintiri? Întreabă Paul de la masă, răsucindu-se doar parțial spre canapeaua pe care sunt singura aşezată.

-Te rog, sigur nici nu îşi aminteşte mare lucru, se bagă Wiliam în discuție de unul singur.

Ok, care e problema lui până la urmă?

-De fapt a fost groaznic să îl ştiu pe el printre amintirile mele, spun ferm, profitând de faptul că este aşezat cu fața spre canapea şi mă poate privi când spun asta.

-A fost ca şi cum un şarpe s-ar băga într-un banc de peşti, continui tot eu.

Enervat de comparația mea, Wiliam înghite cu greutate mâncarea din gură, refuzând să mă mai privească în mod direct.

-Îmi amintesc că la fel m-am simțit şi eu când m-am căsătorit, iar mintea mi-a fost invadată de soția mea. Groaznic sentiment, spune Paul. Oricum, sunt sigur că veți ajunge să vă înțelegeți mult mai bine odată cu trecerea timpului. Poate nu vedeți asta, dar aveți o groază de lucruri în comun.

Da de unde! Eşti bun la cuvinte, Paul, dar doar noi putem spune cât de bine sau rău ne înțelegem.

-Rămâne să vedem, intervine Dolly, ridicând paharul spre buzele sale.

Este trecut de miezul nopții, iar familia asta cinează ca şi cum nimic rău nu s-ar putea întâmpla în orice clipă. Într-adevăr, paza excesivă îi face să stea mult mai liniştiți sau faptul că nimeni nu ar fi suficient de prost să se apropie prea mult de ei cu intenții rele pentru că puterile pe care le au i-ar putea ajuta să distrugă orice inamic.

-E timpul să mă retrag şi eu, îl aud pe Paul spunând, chiar înainte de a se ridica de pe scaun. Anna, draga mea sper să ai grijă de tine şi să fii mai atentă la cine dai sânge data viitoare.

Îi ofer un mic zâmbet şi dau să mă ridic de pe canapea, dar durerea de cap mă determină să stau aici. Urăsc să fiu bolnavă.

Wiliam îl conduce pe Paul spre poartă, în timp ce Dolly îmi face semn să mă apropii de ea. Fac întocmai, ignorând durerea insuportabilă şi iau loc lângă ea, începând să mănânc din resturile ce au mai rămas. Mor de foame.

-Cum te simți?

-Mai bine, răspund încet.

-S-a întâmplat ceva diferit până am fost eu la farmacie?

De ce îmi pune mie toate întrebările astea? Are un frate mai mare cu care ar putea vorbi.

-Nimic special. De ce?