Annabella (Volumul 2)

16.

Vremea s-a îmbunătățit, spre fericirea mea. Soarele străluceşte cu bucurie pe boltă cerească, făcându-i parcă în ciudă zăpezii de pe pământ. Dakota m-a ajutat să îmi aranjez părul în aşa fel încât să arate bine, cu buclete lejere lăsate pe umeri şi cerceii rotunzi atârnând de urechi. Pot spune doar că se pricepe de minune când îmi privesc reflexia în oglindă.

-Arată minunat, exclamă Dolly, intrând în cameră. Anna, eşti o splendoare!

Îmi zâmbeşte încurajator şi face un pas spre mine.

-Trebuie să plecăm în cincisprezece minute, băieții sunt afară deja. Dekota, fratele meu a vorbit cu Paul?

-Da, a promis că ne aşteaptă direct acolo.

Dakota se dă la o parte şi o lasă pe Dolly să se apropie de mine, ținând în mâini rochia roşie pe care am cumpărat-o zilele trecute.

-Crezi că te descurci de una singură?

Dau aprobator din cap, iar ele mă lasă în sfârşit să respir uşurată. Nu arăt deloc rău, cu machiajul pe care Dakota l-a aplicat asupra feței mele, părul înconjurându-mi chipul şi rochia pe care între timp am îmbrăcat-o. Rochia roşie, lungă până în pământ este de tip prințesă, precum a spus vânzătoarea şi îmi scoate bustul în evidență. Arăt destul de bine.

-Eşti gata?

Glasul lui Dolly mă face să mă rotesc cu fața spre ea. Poartă o rochie galbenă, la fel de lungă ca a mea şi nişte pantofi cu toc considerabil.

-Arăți minunat, Anna, mă complimentează ea cu zâmbetul până la urechi. Fratele meu are şi motive să te aleagă pe tine, eşti o splendoare.

Ignor roşeața abia formată în obraji şi îmi încalț pantofii. Am foarte multe emoții, nu în fiecare zi particip la un concurs care mă desparte de libertatea mea.

-Fetelor, Wiliam a spus că trebuie să vorbească cu Anna.

Dolly o aprobă pe Dakota, iar după ce îmi mai zâmbeşte o dată, mutându-şi privirea pe corpul meu mă îndeamnă să cobor.

-Totul va fi bine, şopteşte Dakota când trec pe lângă ea ca să ies din cameră.

Cel mai probabil fetele îmi simt încordarea permanentă şi faptul că sunt convinsă că acest concurs va fi un dezastru pentru că mă privesc îngrijorate. Totuşi, reuşesc să le ignor până ajung în dreptul scărilor. Îl văd pe Wiliam aşteptând în poziție de drepți în fața casei.

Când mă vede, Charlie îşi îndreaptă privirea asupra mea şi ignoră ceea ce Wiliam pare să îi spună. Încerc să înaintez fără să fac zgomot sau să cad din cauza emoțiilor, chiar şi atunci când privirea ghețară a lui Wiliam se îndreaptă în cele din urmă asupra mea.

-Oau, Anna, arăți minunat, spune Charlie cu admirație.

Înclin capul în semn de mulțumire şi îmi pironez privirea în pământ. De ce a trebuit să vină ziua asta atât de repede?

-Wiliam, îşi drege Charlie glasul. Spune-i.

Wiliam se fâstăceşte de pe un picior pe altul, probabil stânjenit că Charlie m-a făcut să îl prind holbându-se la mine. Nu, categoric trebuie să fie altceva, Wiliam nu este niciodată stânjenit.

-Una dintre probele ce vor avea loc vor consta în citirea gândurilor tale, una dintre amintirile tale.

Vă rog, cineva să mă țină, cred că o să leşin.

-Cum adică să îmi citeşti gândurile? Întreb abia audibil.

-Nu poate să facă asta decât dacă porți asta la tine, îmi spune Charlie venind în fața mea. Îmi întinde o mică pietricică şi mă fixează cu o intensitate ieşită din comun. Atâta timp cât o ți lipită de pielea ta, vampirii îşi vor putea folosi puterile pe tine, astfel Wiliam va putea intra în mintea ta pentru câteva secunde.