Annabella (Volumul 2)

27.

Privindu-mi reflexia din oglindă constat că nu mai seamăn cu fata care abia sosise pe Tărâm. Părul îmi este mai lung, ochii îmi strălucesc uşor, iar pielea pare tinerească. Totul la mine mi se pare schimbat, inclusiv atitudinea. Nu mă mai bâlbâi în fața celorlalți, am învățat când e bine să vorbesc şi când să tac, ori cum e să priveşti persoanele în ochi, nelăsându-mă intimidată şi adoptând poziția struțului.

Oftez uşor în fața acestei concluzii, apoi stau să analizez uşor rana din frunte ce s-a format în urma loviturii de peretele cabinei de probă, însoțită fiind de o alta din jurul gâtului. Mă abțin din a mă holba doar pentru că Wiliam este undeva în spatele uşii aşteptându-mă. Mi-a acordat intimitate, dar ştiu foarte bine că nu se descurcă prea bine la capitolul răbdare.

Precum mă aşteptam, Wiliam se află la câțiva paşi de baie, adică la primul etaj şi sprijinit de balustrada rece. Păşesc încet şi nesigură spre el, atrăgându-i atenția asupra mea imediat. Se uită la mine cu un calm ieşit din comun, oprindu-şi privirea pe rana mea din jurul gâtului. Acum nu mai sângerez, dar asta nu înseamnă că pata este mai puțin roşiatică ori durerea nu ar fi mare.

-Eşti bine? Întreb cu glas mic, continuând să înaintez spre el.

Părul îmi este lăsat pe umeri, abia uscat şi pieptănat. Cârlionții şi-au făcut imediat apariția iar acum cel mai probabil arăt oribil, cu părul aşezat de parcă ar fi tapat.

Wiliam nu schițează vreun gest, doar mă analizează ca şi cum nu m-ar fi văzut înainte. O mică licărire i-a străbătut pentru câteva momente privirea, iar asta m-a făcut să mă îngrijorez puțin pentru că încă nu sunt familiarizată cu toate ieşirile vampirilor.

-Aş putea să te întreb acelaşi lucru, spune el în cele din urmă.

Mai fac un pas spre el, dar mă opresc la o distanță acceptabilă pentru a reuşi să îl privesc în ochi fără să fiu nevoită să îmi las prea mult capul pe spate.

-Sunt ok.

Nu pare să audă vorbele mele pentru că se foloseşte de viteza lui caracteristică pentru a rupe orice distanță dintre noi şi de a-şi înfăşura un braț pe după gâtul meu. Mă lipeşte de pieptul lui, apoi îşi duce cealaltă mână în jurul rănii mele şi apasă.

-Au, icnesc, cu intenția clară de a mă depărta, însă brațul său mă opreşte.

Degetele sale încă îmi presează rana, provocându-mi o mare durere. Când în cele din urmă îşi retrage membrul, pe vârful degetelor are deja sânge. Fac un pas în spate, privindu-l şocată.

-De ce ai făcut asta? Întreb uşor speriată.

Wiliam nu îmi răspunde, doar îşi duce lent degetele spre propriile sale buze şi gustă sângele meu, avându-şi ochii închişi. Mai fac un pas în spate în fața acestei imagini, apoi îmi duc mâna spre locul rănit. Am început iar să sângerez, iar asta îmi provoacă o furie nemărginită.

-De ce continui să faci chestii de astea? Întreb nervoasă.

-Am dreptul să mă hrănesc din tine când doresc, spune el calm, venind spre mine.

Mai fac un pas în spate până ce mâna sa îmi imobilizează brațul şi nu mă mai lasă să mă depărtez de el.

-În acest caz, îmi dai puțin din sângele tău pentru a mă reface? Întreb cu greutate.

Ochii maronii ai săi se dilată uşor, iar o altă licărire îi străbate la câteva momente după ce Wiliam a înghițit subtil în sec. Este cumva intimidat de întrebarea mea? Cum e posibil?