Annabella (Volumul 2)

12.

Ploaia a început să îşi facă simțită prezența într-un moment nu tocmai potrivit. Îl privesc pe Wiliam printre picăturile reci de apă şi nu îmi vine să cred că ceea ce a spus este adevărat.

-De ce îmi faci asta? Reuşesc să întreb cu greutate. Nu ți-am făcut nimic, de ce continui să te comporți urât cu mine?

Tace pentru un moment, arătând chiar surprins de vorbele mele, dar sunt sigură că de fapt se gândeşte la una dintre replicile lui inteligente sau la o altă amenințare pe care să mi-o adreseze.

-Du-te în camera ta, spune după câteva secunde.

Nu îmi pasă că ploaia mi-a udat corpul sau că aproape tremur sub picăturile reci. Vreau să stau aici, vreau să mă încăpățânez şi să îi arăt că nu mă poate manipula cum vrea.

După plecarea lui Paul am rămas amândoi pironiți în fața casei. Chiar mă întreb care dintre noi va ceda şi va pleca primul.

-Încetează să te comporți cu mine de parcă aş fii o păpuşă!

-Annabella, dacă vrei să nu mă superi, pleci chiar acum în cameră şi mă laşi naibii în pace!

Cuvintele spuse mai mult în scârbă de el îmi aduc lacrimi de disperare în ochi. Nu am pe nimeni. Cu cine să vorbesc acum? Subconştientul îmi spune să îl ascult pe Wiliam şi să plec, dar corpul parcă ascultă de propriile comenzi. Aş vrea atât de mult să îi spun de coşmarurile mele, de faptul că nu pot dormi noaptea fără somnifere sau că mă simt distrusă.

Înainte să realizez ce fac, mă trezesc alergând pe scări. Lacrimile deja mi-au invadat obrajii, iar când am ajuns în camera mea m-am trântit pe podea, sprijinindu-mi brațele de pat şi ascunzându-mi fața ce continua să fie udă din cauza lacrimilor.

Mă gândesc la mama, la Izabela, la Alexander şi la toți prietenii lui. La bietul Grey care nu mai are acum un frate din cauza mea. Pentru că nu am ascultat de ordinele lui Wiliam. Mama s-a sinucis din cauza mea. Doamne, de câte crime sunt responsabilă!

Îmi vărs suferința prin lacrimi amare până aud un zgomot în uşa camerei mele. Nu îndrăznesc să mă ridic până când cineva trânteşte uşa de perete. Tresar speriată şi îmi strâng genunchii la piept.

-Annabella, ce s-a întâmplat? De ce plângi?

Charlie intră înăuntru şi se încruntă la mine. Are părul ciufulit şi pare agitat. Pe lângă toate astea, ține o bucată de lemn ascuțită la vârf într-o mână.

-Charlie, ce se întâmplă?

-Eşti bine? Ai pățit ceva?

Întrebările lui nu ai nici un sens.

-Nu am pățit nimic. Ce este cu zarva asta afară?

Zgomotele se amplifică cât eu mă ridic în picioare. Charlie îmi prinde încheietura unei mâini şi îmi face semn să fac linişte. Păşeşte apoi lent spre uşa acum deschisă, trăgându-mă după el.

-Nişte vampiri au venit ca să vorbească cu Wiliam. Dacă te găsesc aici putem să ne luăm la revedere de la planul nostru de a te căsători.

Înaintăm pe hol până ajungem într-o încăpere unde nu am păşit niciodată. Îmi spune să aştept acolo până toată lumea pleacă, iar eu îl liniştesc spunând că nu voi face un lucru nebunesc cum ar fi să ies de acolo.

**

Câteva ore mai târziu, Charlie s-a întors după mine. Mi-a spus că este recunoscător că l-am ascultat, apoi au urmat nenumăratele întrebări.