Annabella (Volumul 2)

24.

Annabella:

Este trecut de ora micului dejun când eu reuşesc să îmi fac apariția în livingul castelului. Bucătăreasa mi-a spus în grabă că Dolly a ieşit în oraş, iar Dakota cu Charlie au plecat în vizită la părinții Dakotei imediat ce Wiliam le-a spus că nu are nicio treabă importantă cu ei astăzi.

Se pare că nici Wiliam nu este acasă, dar bucătăreasa al cărui nume nu l-am aflat până în zi de azi nu ştie să îmi spună unde anume a plecat. Voiam atât de mult să vorbesc cu el în legătură cu noaptea trecută! Nu ştiu ce anume mi-a făcut, dar am reuşit să dorm toată noaptea fără să am vreun coşmar, iar pe deasupra nu am fost trezistă dimineață şi am dormit până la ora unu. Nu am putut avea un somn atât de lung şi odihnitor de luni de zile şi sunt mai mult decât sigură că a folosit vrăji pe mine sau ceva de genul ăsta.

-Mă scuzați, domnişoară, îşi drege un bărbat vocea în spatele meu. Julian mi-a cerut să vă aduc la locul de antrenament astăzi. Bineînțeles, cu permisiunea dumneavoastră.

Bărbatul îmi este în totalitate străin, cu o înălțime considerabilă a corpului, barbă deasă ce îi acoperă chipul uşor măsliniu şi ochi căprui pătrunzători.

-Sigur, dar unde se află acest loc?

Nu am fost niciodată acolo, cu toate că Wiliam spunea la început că trebuie să mă antrenez pentru a putea să mă apăr de una singură de persoanele ce vor să îmi facă rău. Nu după mult timp a apărut boala mea, iar antrenamentul a fost suspendat, dar tot nu credeam că voi fi nevoită să mă antrenez precum un bărbat. Nici măcar nu sunt un vampir, nu am nicio şansă în fața celorlalți.

-Urmați-mă.

Fac aşa cum mi se cere, urmărindu-l pe bărbat cum se depărtează de mine, îndreptându-se spre ieşirea din spate a casei-castel. Încă nu m-am decis dacă ar trebui să numesc castel locul în care locuiesc de câteva săptămâni, ținând cont că mărimea ei este uriaşă, iar Wiliam este proclamat rege. Ar trebui să fie un castel, nu?

-Wiliam ştie că mă voi antrena? Îl întreb pe străin, cât timp înaintăm unul pe lângă celălalt. Totul mi se pare la fel de ciudat precum în prima zi când am ajuns aici. Oamenii nu îmi spun prea multe, continuă să îmi dea ordine, mutându-mă de colo colo de parcă aş fi o păpuşă şi folosindu-se de mine în propriile scopuri.

Pentru un moment am impresia că străinul nu îmi va răspunde la întrebare, deoarece nici măcar nu îşi coboară privirea la nivelul feței mele, dar mă ia prin surprindere când îşi drege zgomotos vocea.

-Julian vrea să vă pregătească, domnişoară. Nu am dreptul să spun mai departe informațiile pe care le dețin.

-În regulă, spun încet.

Durează câteva minute bune până traversăm cărarea pietruită ca să ajungem pe un câmp înconjurat din toate părțile de copacii pădurii dese. Julian lasă deoparte bățul pe care îl avea în mâini şi păşeşte grandios spre noi. Are părul aranjat perfect, iar corpul îi este îmbrăcat cu nişte haine precum o armură de luptă din metal de culoare maro.

-Bine ai venit, Annabella, mă întâmpină el. Iertare că nu te-am anunțat mai repede, dar a fost ceva spontan.

-Nu face nimic.

-Haide.

Îl urmez spre bețele ce stau acum aruncate pe jos şi nu obiectez în vreun fel când unul dintre ele îmi este aruncat în față. Îl prind ajutându-ma de ambele mâini, cu toate că grosimea lui nu este una mare. E cel mai subțire băț pe care l-am văzut vreodată.