Annabella (Volumul 2)

18.

Privirea lui Wiliam a rămas pironită asupra mea încă de când i-am refuzat ordinul. Sunt mult prea copleşită de cele întâmplate pentru a realiza că de acum înainte eu ar trebui să îl ascult pe el, pentru că el este logodnicul meu.

-Annabella, nu negociem aici. Tu vii cu mine.

-Nu vin, spun iar printre suspine.

Dolly s-a ridicat şi ea de pe canapea şi a păşit spre mine chiar înainte ca Wiliam să se apropie suficient de mult. Se aşează ca un scut de protecție în fața mea, ținându-şi fratele la distanță cu o simplă privire.

-Las-o să își revină, îi spune Dolly.

-Nu am de gând să fac asta! Încetează să o cocoloşeşti atât pentru că eu sunt soțul ei acum, deci este a mea, iar voi restul nu aveți niciun drept să vă băgați. Annabella, plecăm acasă!

Vena din jurul gâtului său mă sperie.

-Ce mai aştepți? Țipă scos de-a dreptul din sărite.

Îmi duc mâna la față şi şterg lent lacrimile ce mi-au udat obrajii, după care îmi iau inima în dinți şi încep să înaintez spre el. Trebuie să fac asta la un moment dat. Aşa cum a spus el, acum sunt soția lui.

Imediat ce mă vede ajunsă în dreptul său, Wiliam îmi prinde nu prea delicat brațul şi mă trage mai aproape de el, până în punctul în care piepturile noastre se ating.

-Curățați mizeria ce s-a produs aici, le cere acesta celorlalte persoane din încăpere, apoi îmi face subtil semn să încep să înaintez spre ieşire.

Oficial aceasta a fost cea mai îngrozitoare logodnă. Nu că aş fi avut parte de prea multe la viața mea, ce-i drept.

-Wiliam, exclamă Paul când dă nas în nas cu noi când suntem pe punctul să ieşim în stradă. Felicitări pentru alegerea făcută, acum mai mult ca sigur că oraşul îți va reveni ție. Cu o aşa soție sunt sigur că va fi ținut în siguranță.

-Mulțumesc, Paul.

-Unde vă grăbiți aşa? Întreabă actualul rege când partenerul meu mai mult mă târâie după el prin mulțime.

-Trebuie să petrecem noaptea logodnei aşa cum se cuvine, nu?

Replica lui Wiliam îmi transmite fiori reci pe şira spinării. S-o creadă el că va reuşi să mă atingă. Nu voi merge chiar atât de departe.

-Înțeleg, înțeleg, surâde Paul deodată mult mai amuzat. Haideți, nu mai pierdeți timpul atunci.

Încântat de faptul că e susținut, Wiliam îşi încolăceşte brațul pe după talia mea, ignorându-mi şovăielile.

-Nu mă atinge, îi suflu nervoasă în urechea ce e aplecată la baza buzelor mele.

Continuă să mă ignore până trecem de locuitorii oraşului şi ajungem pe strada îngustă ce duce spre casa lui. Să mă lupt cu el e ca şi cum aş încerca să împing un zid cu propriile brațe. Wiliam e de neclintit.

-Nu ai obosit încă? Chicoteşte continuând să înainteze cu brațul încolăcit pe după talia mea pentru a mă determina să țin pasul cu el şi capul aplecat asupra capului meu. Urăsc să îl simt atât de aproape de mine.

-Nu vom petrece nicio nenorocită de noapte împreună, mă auzi? Nu sunt soția ta pe bune, sau cumva ai uitat acest detaliu când te lăudai în fața lui Paul cu chestia asta?

-Calmează-te, Anna că faci riduri. Nu vreau să am de pe acum o soție urâtă.

Cu un nou val de furie abia instalat, îl lovesc cât pot de tare cu cotul în coaste. Îl aud icnind, apoi chicotind. Wiliam chicotind în timp ce mă ține strâns lipită de corpul său şi înaintăm singuri pe o stradă pustie arată bizar.