Annabella (Volumul 2)

11.

Următoarea zi trece aproape neobservată pentru că programul este unul monoton. Nu am dormit nici în această noapte, iar pe durata micului dejun aproape adormeam cu fața în farfuria cu mâncare. Dolly m-a luat din camera mea undeva în jurul orei cinci seara ca să îmi arate ținutele din dulapul ei şi să mă lase să aleg ce voi purta când mă voi întâlni cu Paul.

-Ce spui de asta? Întreabă, fluturând o rochie argintie în fața ochilor mei. Aproape instantaneu îmi scutur capul în semn de negare, îngrozită de gândul de a purta aşa ceva. Nu este pentru mine. Aşteaptă aici, mai am ceva rochii în debara, să nu pleci, se precipită ea.

Chicotesc, iar după ce părăseşte camera mă trântesc pe spate pe salteaua patului. Camera ei bineînțeles că este cu mult mai spațioasă decât a mea, iar tapetul este unul ca de copii. Prea mult roz pe perdele, pereți şi aşternuturile patului.

Wiliam mi-a spus să nu vorbesc cu nimeni din casă, dar Dolly a reuşit să îl convingă că trebuie să arăt cât mai bine pentru mâine, aşa că el a cedat şi m-a lăsat să îmi petrec ziua cu sora lui mai mică.

Dolly are o noptieră plină de diferse produse cosmetice la care mă holbez un timp până privirea aterizează pe o cutie cu medicamente. Sunt somnifere.

-Oau, spun ca pentru mine.

-O s-o adori pe asta, sunt sigură, vorbeşte Dolly, intrând din nou pe uşă, ținând o rochie în mână. S-a întâmplat ceva cât timp am lipsit?

-Nu, eu doar... ăhm sunt emoționată pentru venirea lui Paul, mint eu.

Dolly zâmbeşte, întinzându-mi rochia. Fără să mă uit prea mult la ea accept să o port mâine, apoi merg împreună cu ea spre cină. Wiliam este ultimul ce ajunge şi ia loc pe scaunul său fără să spună ceva. Ciugulesc puțin, apoi mă grăbesc în propriul dormitor. Sunt epuizată fizic. Vreau doar să dorm. Ştiu că în continuare voi avea coşmaruri, dar.... nu rezist fără puțină odihnă.

Scot pilulele din buzunar şi înghit jumătate dintr-una fără apă, după care mă aşez pe pat. Îmi amintesc că nu m-am schimbat în pijamale, iar în timp ce îmi dezbrac corpul mă gândesc la toate coşmarurile pe care le-am avut de o săptămână de când sunt aici. Toate au fost cu Aiden, Robert şi Grek. Uneori se afla şi Alexander acolo, dar nu ca un personaj negativ, ci doar ca prieten.

Adormeam cu greutate din cauza faptului că nu era cineva lângă mine, iar când o făceam mă chinuiau coşmarurile. Sfârşeam să plâng restul nopții, speriată de ce îmi era obligat să văd. Nu vreau ca asta să se repete. Am nevoie de odihnă, nu pot dormi nici măcar ziua dacă nu este cineva în preajma mea.

Trag adânc aer în piept, sting lumina şi adorm când somnul mă acaparează.

-Vino aici, cățea afurisită!

Aiden mă priveşte serios, întorcând între degete o sticlă de băutură. Plâng în fața lui de teamă.

-De ce nu mă laşi în pace? Te rog. Nu mă mai chinui.

Râsul lui umple liniştea casei. Dintr-o mişcare se ridică de pe scaun şi înaintează spre mine. Îmi prinde părul în pumnul său fără să îi pese că suspinele mi se amplifică.

-Nu te voi lăsa niciodată în pace, mă auzi?

Îl aud foarte clar. Plâng, strângându-mi puternic pleoapele când din spatele nostru apare cineva. Robert îşi bate fiul pe umăr şi zâmbeşte spre mine. Mă loveşte apoi peste obraz, iar eu aterizez la podea, unde tot ce mai simt sunt loviturile picioarelor lor în stomacul şi coastele mele. Mă doare tot corpul, iar lacrimile curg continu pe obraji.