Annabella (Volumul 2)

14.

Explicațiile lui Wiliam sunt fără noimă. Recunosc că sunt puțin obosită după încălzirea brațelor şi a picioarelor, dar mişcările de atac pe care mi le arată mi se par de-a dreptul grele.

-Ce este atât de greu? Întreabă Wiliam frustrat. Dacă eşti atacată din față ai grijă să faci un pas în stânga sau în dreapta, după care te roteşti cu fața spre atacatorul tău şi îl loveşti în spate. Dacă ai fi mai atentă ai înțelege.

-Dar sunt atentă, obiectez, încrucişându-mi brațele la piept.

Wiliam mă săgetează cu privirea şi îmi face semn să mă apropii pentru a-mi arăta din nou mişcarea. Când ajung în dreptul lui, îşi foloseşte viteza de vampir pentru a ocoli locul în care stau şi de a se ascunde de mine.

-Hei! Țip nervoasă. Credeam că vrei să mă înveți, nu să fugi de mine.

Fac un pas în față, căutându-l cu privirea pe vampirul cel perspicace. Mă enervează gândul că este mai bun decât mine la orice.

-Bau, aud o şoptă în urechea mea, iar țipătul meu cel mai probabil că i-a deranjat calea auditivă pentru că îşi acoperă repede urechile cu mâinile.

-Era să fac atac de cord, murmur, ținându-mi mâna pe piept. Acum ce facem? S-a făcut şi mai frig.

Este noapte deja, nu am mâncat nimic, iar Wiliam continuă să mă chinuiască cu acest tratament. Orice ar fi în capul lui când se gândeşte că poate să facă din mine un micuț soldățel, ar fi bine să dispară pentru că eu nu sunt creată ca să mă lupt.

-Dacă reuşeşti să mă prinzi, te las să mergi la culcare.

Ideea îmi surâde, iar un mic zâmbet îmi apare pe chip.

-Dar tu îți vei folosi iar viteza pentru a fugi de mine. Cum se presupune că ar trebui să te prind?

Wiliam nu pare deranjat de obiecția mea, poate doar puțin amuzat pentru că mă priveşte cu ochi sclipitori.

-Asta e înțelegerea, păpuşă. Ori mă prinzi, ori stai aici toată noaptea.

Imediat ce şi-a terminat fraza, corpul său s-a făcut nevăzut. Am observat că a luat-o în partea stângă, dar viteza lui îl ajută să parcurgă o distanță considerabil în doar câteva secunde. Nu am nicio şansă. 

Resemnată, încep să fac câțiva paşi spre treptele casei. O rafală îmi face părul să se mişte în coada ca de cal şi fiori reci să îmi străbată şira spinării, aşa că mă rotesc parcă cu toată viteza de care dispune corpul meu spre masa de unelte. Lipseşte un băț.

-Ai de gând să mă înjunghii acum?

Bineînțeles că nu primesc nici un răspuns la întrebarea mea stupidă.

-Ştii, Wiliam, poate ar fi mai bine să plec. Văd că nu sunt dorită aici.

Mă rotesc pe călcâie, apoi simt din nou rafala aceea în spatele meu. Zâmbesc şi mă rotesc cu viteză spre corpul vampirului, dar se dă la o parte în ultimul moment. Mă încrunt, apoi oftez învinsă.

-Annabella?

-Charlie? Întreb nesigură, privind în toate părțile.

Zâmbesc când dau cu ochii de el la primul etaj, aşezat la balcon.

-Ce faci? Fratele meu tot nu te-a lăsat în pace?

Reuşesc doar să zâmbesc, căci corpul masiv al lui Wiliam se poziționează înaintea mea.

-Încă nu am terminat.

-Are nevoie de odihnă, nu e ca noi, spune Charlie cu glas scăzut.

Ceva din cuvintele lui mă fac să mă fâstăcesc de pe un picior pe altul. Nu sunt ca ei? După tonalitatea folosită am senzația că asta este ceva rău.