Nimic nu mai e,
Caci totul se transforma
Si totul se zice ca devine,
Dar la intrebarea ‘Ce faci?”
Raspundem tot cu “Bine”,
Iar ideea de comunicare
Si vesnica nevoie de mancare
Se apasa pe umerii poporului,
Insa
Ambele raman la poalele umorului
Si e trist ca se moare,
Ca ramanem la “seen” sau la teroare.
Cat despre omenie
Nu avem de ce sa vorbim:
Nu mai spunem
“Pentru asta suntem facuti sa fim”
Caci nu avem pentru ce,
Iar felul de a muri poetic
E mai special decat visul de a fi medic.
E tragic ca doar injuram pe drumuri
Si ne bagam in vena sau tragem fumuri,
E si mai tragic ca suntem inconstienti
E prostesc ca suntem niste dementi,
Dar totusi aroganta ne face sa fim poeti
Si ajunsi la pragurile alcoolului.
Ne dam Zei distrusi in coltul blocului
Sau ascunsi dupa doua carti,
Jucam ultimii bani luati din parti
Batand cu pumnii in masa
Tipand “O sa va las si fara casa”
Venind tarziu pe jos,
Cu datorii si cu mainile in buzunar
De la frig si pe fata cu un ras amar
E chiar de plans cand vii in fiecare seara
Cand ploua cu scrum de pe la geam
Si te intrebi aprinzand de asemenea o tigara
”Oare cate zile o sa mai am?”
