A fost odată, pe ruinile pădurilor,
Între turnuri de beton,
În centru, la porțile bisericii
Am fost odată - noi.
Norii îmbrățișau cerul,
Luminile deveniseră lumânări,
Orașul înghețase, ardeam.
Eram doar noi ascunși de toți.
Și ne-am uscat și s-a terminat iarna,
Și-am murit,
o dată cu ultima zăpadă.
Haosul e controlabil, natura renaște
Și erai cel mai frumos tablou de primăvară
Din grădina mea,
iar eu mă uscam între foile unui dicționar,
scăldat în "iubire".
Și în lumea mea-mi eram haos,
tu-mi erai utopie.
Scriam după ardeam, să mi te simt iar,
Să ard cum ardea pielea mea după tine.
Strigai și nu te auzeam, strigam și nu mă auzeai.
Gâzele ne cântau printre turnuri,
Și cuprins mă lăsam în voia naturii,
Cu mâinile putrezite, cu privirea fadă,
bătăi mute, cu mintea surdă
Te căutam,
Și-am căzut, transformat în praf bătut de vânt,
pe ultima notă, pe-un drum fără margini
Când am văzut-o.
Afară stătea să plouă.
Ochii ei-mi lipeau-napoi sufletul de corp,
Mirosul ei-mi îneca sufletul mort.
Mă îngropam într-o viață.
Ultima suflare de praf devenise prima,
mă modela-n om din inimă -
Și eram doar noi.
