Ciorile stau la colţul parcului central de un an
Poartă sub aripă o carte mică de poveşti
Când te văd vin speriate la tine pe ghiozdan
Şi îţi spun poveşti pe care le-nţelegi acum, nu cand creşti.
Poveşti scurte despre frigul ce va veni mai târziu
Despre războiul ce ne va fura zâmbetul
În fiecare zi îmi spuneau ca trebuie sa rămân viu
Că trebuie să-mi ascund sufletul.
Incepuse toamna, iar ele incepuseră să se agite
Peste zi zburau haotic pe cer şi strigau
Spuneau despre nopti lungi şi zile innegrite
Peste noapte stateau în parc şi scriau.
Ploile reci se transformau cu furie în furtuni
Soarele pierduse lupta, era înlocuit de fulger
Nu mai existau săptămâni, zilele erau doar zile de luni
Iar în cafelele de la automat găseai doar ger.
Ciorile disparuseră în neant, îşi lăsaseră în parc ecoul
Războiul venise şi nici o cale de scăpare,
Suflete pereche îngheţate îşi ocupă acum cavoul
Iar eu înca mă ascund în ultima ta scrisoare.
