Lumini palide – farurile de la colț de stradă
Sunt acum reflectoare
Și ca până la orice final de piesă, cineva moare.
În marea uscată mă înec în aplauze,
Pe-un trotuar din centru, mor
În brațele propriilor voci ce-mi cântă.
Liniște.
Zei îmi creează temple, piramide,
Suflet mumificat învelit în versuri
Sarcofag umplut de gânduri goale
Suflate-n vise mari neatinse de nimeni,
Stele căzute sunt pietre prețioase,
Iar desenele sunt morminte putrezite de la ploaie.
Pereții sunt tot ce-am uitat, ce-am iertat;
Sunt gol, paradoxul existenței mele
Umple privirea mea absentă.
Ambuteiaje mentale îmi blochează creierul
Și nu ajung la tine niciodată;
Nopți îmi arată moartea unui distih perfect
Pe care-l tot scriu
Și totuși doar eu mor,
Și rămâi doar tu.
