Renașterea m-a dus în paturi de spitale,
Cearceafuri goale,
Cruci pe mese, idei duse la autopsie,
Unele înmormântate.
Saloane întunecate cu ochiuri pe la geamuri,
Privesc prezentul zvârcolindu-se pe-o targă-n așteptare
Sirenele răsună precum cornurile-n codrii
Corbii fac cercuri, și o pană neagră se leagănă
Până-mi ajunge uscată de vânt în vârf de palmă.
Perfuzii expirate cu bucăți din tine,
Pe pereți, printre scrijeliri de dor, de urlete
Am mânjit lumina, mi-am mâjit primii pași spre tine.
Nopțile s-au umplut încet cu golurile și tumorile mele,
Scuip și tușesc ce-a rămas frumos din mine,
Zeii râd printre fulgi de zăpadă, iar eu tot ce voiam
Mai era o pană.
Fantome mi-râd în față, eu zac, printre-mi vechile cadavre.
Spitalul s-a închis, pe holuri o zăpadă albă,
Și nici un pas.
Iubirea a intrat în comă, și nu am leac să o salvez,
Rămân fără tratament, și privirea-mi îngheață.
Sunt departe, cu lanțuri legat de-un pat,
Suflet spintecat, mă operează -
să mă piardă.
La un subsol, o lumină vagă,
Cusută, acoperită, respiră anevoie,
la capătul ei –
„Ora decesului – nedeterminată".
