Şi totuşi nimeni nu a crezut
Că e posibil într-un peisaj apocaliptic
Un el şi o ea, călcând pe-un pământ vândut
Să fie împreună -
Când nimeni nu mai credea că printre tensiuni şi revolte
Vor mai fi -
Un tânăr Soare şi o prinţesă Lună.
Erau mai mult decât două astre
Erau ca două suflete, unul din lumină caldă, celălalt din lumină rece
Şi dansând sub întunericul unui Război Rece,
Golul tresărea la vederea lor,
Iar gloanţele cântau în cor
Şi nimicul in ce se transformă omenirea
Învia în cer, schimbându-şi menirea.
Cei doi nu se ascundeau,
Căci se doreau..
atât de mult!
Şi nici măcar Allah cu ale sale armate
Nu au mai putut invada nobilimea din vecinătate,
De lumina lor ce se ridica peste mări şi oceane,
Cum se ridicau din Berlin demult,
Acele groaznice avioane.
Iar pe cei doi nu-i despărţea nimic,
Căci cu fiecare clipă, deveneau un infinit
Ce avea să rămână în veşnicie
Cel mai frumos poem,
Pe care omenirea l-a citit.
