La colț de geam plângea o umbră
Înecată-n soare de decembrie
Și desupra gării goale
Se ridica fumul unui tren.
E plin pe lună de vise sperate,
o stație de metrou și-a depășit condiția
Devenind muzeu.
Nu ne-am mai auzit demult.
De la ultimul foc de armă
Teatrul a devenit un joc static
Bazat pe interpretarea sufletului omenesc
Astfel încât, avem cel mai important rol -
Sufletul statuie.
La fiecare colț de geam plânge o umbră
Căci toate se uită la noi -
La o operă aparținând genului dramatic
Și nimeni nu vede soarele,
De liniștea ce s-a creat intre noi.
Cânta-le-ar îngerii!
