Secret admirer »Yoonmin«

~13~

               Ziua urmatoare se derulare destul de plictisitor și dezamăgitor pentru JiMin, având parte de doar câteva momente în care chiar s-a simțit bine.

               Oricât de entuziasmat era la începutul zilei să găsească un nou bilet de la băiatul ce i-a tot scris în ultimul timp, nu a găsit niciunul. Nici când a plecat cu TaeHyung de acasă, nici la ore sau în pauze. Deloc. Aparent acesta nu a dorit să îi dea vreun semn.

               Și pe lângă astea, nu l-a zărit pe YoonGi întreaga zi, nici măcar pe holul universității așa cum spera se atunci când a zis că va merge din nou la cursuri. Ce putea fi mai plictisitor decât să vadă cum tot ceea ce ar dori să se întâmple rămâne doar în mintea sa?

               Astfel, după toate aceste gânduri, renunțase la a mai gândi că s-ar putea întâmpla ceva. Doar își petrecea ziua cu prietenul său, așteptând să ajungă acasă pentru a se juca jocuri video sau să facă orice altceva, iar mai apoi să adoarmă.

               — Deci jur că dacă nici azi nu pot să-

              TaeHyung tocmai îi spunea ceva, dar s-a oprit de îndată ce l-a văzut pe NamJoon venind spre ei.

               — Hei, băieți! JiMin, mă bucur că te simți mai bine, a spus acesta spre cel mai mic, fiind sincer. YoonGi tocmai mi-a zis să vă anunț că azi luăm prânzul cu toții, deci să vă grăbiți să ajungeți și voi, le-a zâmbit acesta ca de obicei.

               — Oh, bine. Ne vedem acolo, hyung, a răspuns brunetul zâmbind la rândul său, iar cel mai mare s-a îndepărtat cu pași rapizi de aceștia de îndată ce și-a primit confirmarea.

               JiMin deja pierduse șirul întâmplării când a auzit numele blondului și era cumva pierdut în acel moment, neștiind nici el de ce. Tocmai când a renunțat la a mai spera la asta, se trezește cu ceva de genul acesta? Universul chiar nu ținea deloc cu el de îi place să-l ia prin surprindere întotdeauna? Ce mai urma, să găsească biletul fix pe scaunul pe care va sta?

               Și-a revenit cu greu din visare abia când s-a trezit cu Tae în fața sa, zâmbind mulțumit exact ca atunci când plănuiește ceva ce i se pare că va funcționa.

               — Ce? l-a întrebat confuz, așteptând să afle ce are acesta în minte.

               — Ăsta e momentul potrivit pentru mine, Minie, serios!

               Nici nu a apucat să întrebe mai multe despre însemnătatea vorbelor sale că prietenul său deja l-a apucat de încheietură cu un entuziasm ciudat și a început să alerge spre curtea universității de parcă se dădeau bomboane gratis sau cine știe ce altceva. Pentru început, asta l-a făcut pe JiMin confuz și curios, dar curând începuse doar să se amuze pe seama acestuia, fiind mult prea grăbit.

               — Tae! Ai putea să nu mai alergi atât? Putem merge și încet. Mă îndoiesc că băieții vor pleca până să ajungem noi acolo, a râs șatenul de comportamentul prietenului său, încercând să încetinească ritmul pașilor. 

               TaeHyung a dezaprobat zâmbind la fel de fericit și a continuat drumul până au ajuns lângă masa băiețiilor, amândoi încercând să își recapete ritmul normal de respirat imediat ce s-a oprit.

               — Băieți, ați ajuns până la urmă, le-a zâmbit HoSeok de îndată ce i-a văzut oprindu-se.

               — Ați alergat de respirați așa? Arde undeva? a întrebat cu amuzament Jin, neînțelegând de ce s-ar fi grăbit așa.