Secret admirer »Yoonmin«

~19~

               După un weekend destul de anost pentru toți și fără niciun eveniment major, cei 7 se aflau din nou la universitate. Nu se simțeau entuziaști pentru asta, dar nu puteau spune că aveau o stare urâtă în legătură cu începutul unei noi săptămâni. Totuși, ceva era bizar.

               Pe tot parcursul pauzei de prânz, la masa lor a dominat o stare ciudat de liniștită. Cu siguranță asta nu era ceva obișnuit pentru ei, dar toți erau ocupați într-un mod sau altul.

               Singurii care purtau o conversație erau Jin și NamJoon, chiar și aceea cam liniștită față de cum ar fi de obicei. Ceilalți făceau orice altceva, dar în liniște.

               HoSeok își trimitea mesaje în continuare cu o anumită persoană, JungKook era ocupat cu rezolvarea unor exerciții la matematică — stresat pentru că nu-i ieșeau unele probleme și dorea mult să reușească asta, TaeHyung încerca să îl calmeze și să-i explice, deoarece a picat vina asupra lui pentru că cel mic a picat testul, iar JiMin... Nu făcea nimic concret, uitase până și să mănânce. Se gândea numai la ce s-a întâmplat în ziua precedentă, lăsându-se iar mult prea acaparat de gânduri. Era plin de ele, dar nu știa cum să le dea glas sau să le facă să dispară și să îl lase odată în pace. YoonGi, la fel ca șatenul, era pierdut prin propriile sale griji, nedând atenție celor din jur. Nu putea să creadă că a avut curaj pentru a vorbi cu el ieri, chiar dacă nu i-a spus ce simte.

               Dar au vorbit măcar. Asta era tot ce conta pentru blond și ce îl făcea să se simtă atât de agitat și, totuși, fericit. De fapt, era ce conta enorm pentru amândoi. Era un pas înainte, unul mic, dar era prezent și aceștia erau complet conștienți de asta.  

               Pe parcursul acelei pauze, privirile celor doi s-au intersectat cu adevărat o singură dată.

               Urechiile șatenului s-au înroșit fără un motiv cert și înainte ca YoonGi să apuce să-i adreseze un singur cuvânt sau măcar să se gândească ce să îi spună, s-a auzit clopoțelul care anunță încheiera pauzei. Pauza cea mai lungă dintre toate tocmai se terminase.

               Amândoi au oftat silențios și s-au ridicat de la masă într-un mod ciudat sincronizat pentru a se îndrepta spre cursuri, lăsând mâncarea aproape neatinsă. Drumurile lor se despărțeau acum, fără ca vreunul dintre ei să vrea asta, dar nici nu au făcut ceva pentru a schimba acest lucru.

               Doreau să își vorbească cu adevărat și să aibă curaj pentru a spune tot, dar nu știau cum, așa că doar au cotinuat să se îndepărteze ușor unul de altul.  

               În urma lor, totuși, au pornit încet doi mici băgăcioși. TaeHyung după YoonGi, iar JungKook după JiMin. Întotdeauna ei erau cei care aveau ceva de spus atunci când nimeni nu știa cum să vorbească, nu?

               — Hyung! s-a auzit cum l-a strigat brunetul pe YoonGi, ca mai apoi să îi pună mâna pe umăr brusc, oprindu-l din drumul său.

               — Ce e? Voi întârzia la oră. Deci ai face bine să zici repede ce ai de comentat, Tae, și-a dat acesta ochii peste cap. Ca de fiecare dată, știa când unul din prietenii săi are ceva ce vrea să îi comenteze, iar la Tae deja nu mai era ceva surprinzător.

               Cel mai mic ca vârstă nu a putut decât să chicotească ușor la vorbele acestuia, amintindu-și cum acum câteva zile hyung al său nu a "avut chef" de ore, iar acum pare din nou ca un copil cu prezența impecabilă la cursuri. Era cu adevărat o persoană care se contrazicea cu propriile acțiuni.