Secret admirer »Yoonmin«

~38~

               JiMin regreta că a stat atât de mult timp, dar nu a putut să nu-l ajute pe micul băiețel ce încerca din toate puterile sale să-și coboare pisica dintr-un copac. I s-a frânt inima când l-a văzut pe cel mic cu lacrimi în ochi, deci s-a văzut nevoit să intervină, imediat îndreptându-se spre acel loc. Chiar dacă era grăbit, fiind JiMin, nu putea ignora asta nici dacă voia.

               L-a liniștit cât de bine a putut pe cel mic, asigurând-l că îl va ajuta. Imediat după, șatenul s-a urcat în copac cu o agilitate impresionantă, fiind mândru că toate antrenamentele sale și orele de dans l-au făcut să-și dezvolte abilitățile și putea fi de folos în unele momente precum acesta.

               A recuperat cu grijă pisica rătăcită și a coborât cu la fel de mare atenție, ținând pisica între hanoracul pe care în purta și tricoul său, pentru a fi sigur că nu o va scăpa. I-a înapoiat micuțului băiat animalul, acesta mulțumindu-i de nenumărate ori și numindu-l pe JiMin eroul său. Șatenul a zâmbit mulțumit că a putut fi de folos și de faptul că cel mic își avea pisica din nou lângă el, dar s-a îngrijorat imediat ce a văzut că se afla cu mult în întârziere. Și mult înseamna chiar mult. Nu doar câteva minute ca de obicei.

               A început astfel să alerge cât de rapid putea, sperând că acel băiat nu avea să plece. Cu toate că asta suna destul de stupid în capul său atunci. Până și el ar fi plecat dacă ar fi fost în locul anonimului său, deci de ce-și făcea speranțe? Doar nu-l va aștepta timp de ore întregi.

               Cu toate astea, JiMin a fost un om pozitiv până acum și nu avea să renunțe. Spera până în ultima clipă că totul avea să se termine cu cea mai bună variantă posibilă. Va crede contrariul doar cand va da ochii cu el. Chiar dacă nu dorea.

               Timpul trecea ca vântul cât timp șatenul mergea grăbit spre cafeneaua la care urma să se întâlnească cu băiatul care i-a scris atât timp. Într-un final, a ajuns la destinație, aflându-se în fata cafenelei.

               S-a oprit obosit pentru a-și recăpăta respirația, după care s-a uitat îngrijorat în jurul său, deși nu știa cu adevărat după cine se uita. Nu avea habar cu cine trebuia să se intalnească, deci nu știa dacă persoană respectivă se afla încă acolo. Însă, când băiatul nu a văzut pe nimeni care să aștepte în fața cafenelei, a realizat că probabil acesta a plecat deja de ceva vreme. Cine ar fi așteptat atât timp doar pentru el, totuși? El sigur nu ar fi făcut-o.

               După atât timp în care a așteptat ca asta să se întâmple, și-a pierdut singura ocazie de a-l întâlni pe cel care îi scrie? 

               — Fir-ar! șatenul a oftat dezamăgit și și-a pus mâinile în cap. Era supărat pe sine pentru că mereu întârzia. Dar acum trebuia să fie o excepție, trebuia să ajung la timp! s-a mustrat singur, încă privind în jurul său. 

               Desigur, se uita în zadar având în vedere că toți oamenii care treceau pe lângă cafenea își continuau drumul spre altă destinație. Nimeni nu aștepta pe cineva. Niciun băiat care să se uite cu speranță în jur, așteptându-l pe JiMin. Absolut nimeni.

               Șatenul a lăsat un alt oftat să-i părăsească buzele, după care s-a așezat debusolat pe una dintre băncile amenajate în fața cafenelei. Și-a așezat coatele pe genunchi și și-a pus capul în mâini, strângându-și ușor părul moale, fiind frustrat. Chiar mai mult decât frustrat.

                — O singură dată în viață voiam cu adevărat să ajung la timp și nici asta nu am putut face, a vorbit acesta șoptit, încă mult prea supărat pe sine.

               Probabil că acel băiat îl ura destul de mult acum și considera că JMin s-a jucat cu el în tot acest timp. Gândul că asta se putea întâmpla, îl făcea pe tânăr să se simtă mai mult decât rău. 

               Nu dorea să rănească sentimentele cuiva, mai ales unei persoane care chiar ținea la el, deși JiMin nu-l cunoștea personal încă. Șatenul era o persoană destul de sensibilă și nu putea rezista gândului că a putut s-o dea în bară atât de simplu, ruinând tot ce s-ar fi putut întâmplă. Începuse să se atașeze de o persoană ce pare nu a văzut-o niciodată. Ba chiar s-a gândit ce ar face dacă ar fi pus să aleagă între acesta și YoonGi, băiatul de care îi place de o bună vreme. Însă, acum credea că nu mai avea o șansă de a-l vedea vreodată pe acesta.

               Fără să conștientizeze, câteva lacrimi i-au părăsit ochii. Se învinuia atât de mult pentru ceea ce făcuse, deși oricine ar fi fost fericit că a putut ajuta un copil. Însă nu era momentul potrivit pentru ca el să fie mândru. Starea sa de spirit se ruinase cu totul, gândindu-se la cât de supărat ar trebui să fie băiatul care, cel mai probabil, l-a așteptat pe JiMin destul de mult. 

               — JiMin? acesta a auzit o voce pe care a recunoscut-o imediat, simțind cum inima i se oprește din a bate. Și-a ridicat privirea surprins și și-a șters imediat lacrimile care îi curgeau pe obraji, nedorind ca cineva să-l vadă așa. A privit spre chipul acestuia, pentru a întâlni privirea blândă a persoanei pe care nu credea că o va vedea aici. Și nu știa dacă era un motiv de bucurie sau trebuia să se frustreze și mai mult în actuala sa situație.

               — H-hyung...