Secret admirer »Yoonmin«

~12~

                După ce și-a petrecut timpul vorbind puțin cu prietenul său cel mai bun, JiMin a stat toată ziua pe canapea, folosind toate rețelele sociale pe care le avea pentru a nu se plictisi.

               Bineînțeles că nu uitase să ia pastilele pe care i le-a cumpărat YoonGi cu doar o zi în urmă, având grijă de sănătatea sa. Nu putea ignora gândul că celui mare părea să îi pese de el atât de mult încât să facă atâtea. Plus de asta, își dorea să meargă mai rapid la cursuri pentru a-l vedea, fie și doar pe holul universității.

               Și astfel, nici nu a realizat cum timpul a zburat pe nesimțite.

               Și-a dat seama că e trecut de ora 16 abia când a auzit ușa de la intrare deschizându-se cu un zgomot destul de puternic și închizându-se la fel, ca mai apoi TaeHyung să își arunce pantofii și ghiozdanul aiurea așa cum face de fiecare dată. S-a îndreptat spre canapeaua pe care stătea JiMin, la fel de grăbit precum a intrat. 

               — Tae! a zâmbit acesta se îndată ce l-a văzut și și-a luat cel mai bun prieten în brațe fără ca măcar să îl lase să se așeze. Să știi că mi-ai lipsit.~

               Brunetul a râs de entuziasmul său. Se bucura să vadă că acesta i-a simțit lipsa. I-a ciufulit părul cu zâmbetul pe chip, spunând un "Și tu mie!" cu obișnuita sa voce veselă și copilăroasă, apoi se așeză și el pe canapea de îndată ce s-a eliberat din strânsoarea lui JiMin.

               — Cum a fost ziua ta?  l-a întrebat vizibil curios, privindu-l cum se așeza. El a stat doar acasă și a încercat să își ocupe timpul, așadar era curios să știe ce mai e nou pe la universitate.

               — Greeeaa.. A fost așa de obositoare! s-a plâns TaeHyung, apoi și-a lăsat capul pe umărul lui JiMin așa cum obișnuiește să facă de fiecare dată.

               — Ce s-a întâmplat?

               — Doar știi cum sunt profesorii, îi cunoști deja prea bine... Teme, proiecte peste proiecte, "De ce nu ești atent?" și tot felul de lucruri, i-a răspuns acesta frustrat, oftând. Lui chiar nu îi plăcea să fie bătut la cap legat de școală. Pe lângă asta, a fost așa de plictisitor și am crezut că nu trece timpul odată. Știam că o oră are 50 de minute, nu un secol! Plus că tu nu ai fost la școală, deci nu am avut cu cine vorbi deloc în timpul orelor! Așa o pierdere de timp.~

               JiMin doar a aprobat încet la cele auzite, puțin amuzat de faptul că prietenul său se supărase pentru că a fost singur și că se purta din nou ca un copil mic. Acesta se plângea de fiecare dată de motive banale legate de cursuri, iar șatenul nu îl înțelegea pe deplin niciodată.

               — Și încă ceva! a spus brunetul și brusc a zâmbit ca pentru sine, uitând deodată despre frustrarea sa legată de cum a decurs ziua la universitate. Să știi că m-am întâlnit de câteva ori cu YoonGi-hyung astăzi, ba chiar am stat și la masă cu el. Știi tu, am stat cu toții la prânz cum facem de obicei, iar atunci când ți-am scris tocmai vorbisem cu el. M-a întrebat de multe ori despre tine și a spus că ar trebui să am mai multă grijă de tine, adevărat cicălitor și el, dar știi ce înseamnă asta? ridică acesta din sprâncene, deși prietenul său nu se uita la el, ci în fața sa spre televizor.

               Șatenul era complet roșu la față, neașteptându-se ca prietenul său să îi spună asta. Cum de YoonGi putea să fie atât de adorabil și de grijuliu?! Își pierdea mințile numai la gândul că cel mai mare a vorbit cu Tae și l-a întrebat de el, fiind îngrijorat de starea sa. Nu putea crede asta... Și de ce TaeHyung îl mai întreabă dacă știe ce înseamnă asta? Desigur că nu știa!

               — Ya! Tu cumva glumești pe seama mea acum? JiMin l-a ciupit de abdomen pe brunet. Să știi că nu e frumos să faci asta, s-a plâns, buzele sale formând un botic, iar sprâncenele sale încruntându-se ușor.

               — Dar nu asta fac! și-a ridicat brunteul capul de pe umărul prietenului său, apoi s-a uitat în ochii lui. Eu cred că YoonGi te place. Chiar foarte mult din câte se pare și nu zic asta doar pentru a te face pe tine mai mulțumit sau ceva.

              Tânărul și-a dat ochii peste cap, apoi și-a împins prietenul ușor, ridicându-se într-un final de pe canapea. TaeHyung doar a râs la acțiunile sale.

               — Nu mai e amuzant să stau cu tine, s-a strâmbat JiMin precum un copil, fiind încă roșu la față, după care a plecât în camera sa cu pași apăsați.

               Desigur că prefera să stea cu TaeHyung, doar e prietenul său cel mai bun, dar dacă va mai auzi multe de la el avea să îi crească speranțele în legătură cu YoonGi. Lucru care nu era deloc bine pentru șaten. JiMin dorea să se țină cu gândul la ceea ce e real, nu la un basm ce se termină cu 'au trăit fericiți până la adânci bătrâneți'. A oftat pentru cine știe a câta oară. Trebuia să își calmeze inima care bătea atât de rapid, simțind cum dorește să îi iasă din piept.

               Simțea că va înnebuni încet în modul ăsta, cu gânduri de acest fel. Ușor, dar sigur.