Aroganță sub un costum bleumarin

37.M-a despărțit de el

Îl priveam și eu țintă în ochi. Parcă mă temeam de ceva și nu știam de ce. Dar în acea clipă, Petro își apropie buzele calde și moi de ale mele încercând să mă sărute sub lumina lunii și a felinarelor ce pâlpâiau sec deasupra noastră.

Eu, cu reflexe bune din fire, îi mângâi obrazul încercând cu finețe să îl opresc și îi spun :

-Te rog, nu.

-Te iubesc. Îmi șoptește el. Doar un sărut și promit să mi-l amintesc toată viața.

Și cum eu sunt aia care mereu întrerupe săruturile cu motive, am spus:

-Nu pot.

Chiar nu puteam. Conștiința mea era destul de plină încât să o mai încarc și că l-am înșelat pe Lonard.

Nu ar fi fost corect față de promisiunile pe care ni le-am facut NOI, noi doi. Eu cu Aldo.

M-am ridicat de la balansoar.

-Te rog, nu pleca. Zice Petro disperat. Îmi pare rău!

-E târziu..

-Te rog, imi va fi dor de tine! Sarra.. Sarraaa!

Dring dring dring

Îmi sună telefonul.

-Alo, da?

-Ce faci, iubire?

Era Lonard. Nu știam ce să fac. Dacă ar fi știut că sunt cu un băiat ar fi devenit extrem de gelos.

-Bine. Tu?

Îi fac eu semn lui Petro să tacă.

-Bine. Îmi e dor de tine. Esti acasă?

-Da. Îl mint eu.

-Da, sigur. Zice Petro cu voce tare.
Îi fac tensionată semn să tacă.

-Cu cine ești? E cumva vreun băiat?

-Nu. Incerc eu să par cât mai calmă. Stiam ca o să iasă urât dacă cumva află. O să fie foarte gelos.

-Ba da e. Țipă Petro. Salut, boss!

-Ce??? Sarra!! Cu cine ești? Țipă Lonard de la celălalt capăt al telefonului.

-Pot să îți explic. Incerc eu să mă calmez însă Lonard mi-a închis.

-Ce ai facut???! Țip eu la Petro. Ești multumit? Ai câștigat acum? Crezi că o să fiu cu tine dacă eu cu Lonard ne despărțim???!!

-Îmi pare rău..

-Sinceră să fiu mi-am făcut o părere bună și delicată despre tine dar acum mi-ai dovedit că m-am înșelat amarnic!

-Sarra, stai....!! Îmi...

Dar era prea târziu. Ea plecase.