Aroganță sub un costum bleumarin

3.Aflasem că e chelner

Eu cu mami ne așezasem la masa din colțul nostru, dar totuși nu încetasem să ne privim necondiționat.

O așteptam să se apropie deși nu o făcea. Oricum magneții se atrag și de la distanță.

La un moment dat a început să îmi fie jenă să mă mai uit. Mă simțeam disperată sau ceva de genul.

O priveam prea insistent. Cred că exagerasem.

Mai bine nu mă mai uit!

Dar cum să nu privești un chip atât de curat ca luna? Toate stelele pieiră de pe cer, când luna a ieșit în sfarsit de după nori și mi s-a arătat chiar mie.

Cum să încetezi să sorbi din priviri un asemenea om? Era precum un zeu încântător căruia credeai că privirea nu îi va mai ceda vreodată.

Dar visele mele fusese spulberate de strigătul șefei care mă chema să pregătesc aperitivele de pus pe masa de nuntă.

- Aldoooo, Aldoo! Am nevoie de ajutor la masa 14, grăbește-te!
-Pfff, vin, vin șefa, vin!
Aș vrea să o pot privi și prin pereți..
-Aldo, vi odată?
-Acum!

Unde dispărui, sufletul meu?
Hai degrabă și mai privește-mă încă puțin.

-Cred că ar trebui să intrăm, vântul se întețește iar lumea încearcă să se adăpostească înăuntru.
-Bine, mami.
Hai, măăi.. Unde ești?
-Sarra, vi odată? Că te ia vântul imediat.
Mă podidea râsul.
- Vin, vin. Crede-mă că n-are cum.
O urmam în tăcere și curiozitate până să îmi dau seama că mi-am pierdut cercelul alabstru închis și lung cu pietricele. Nu e nicăieri. Îl caut peste tot aplecată și îl găsesc pe pragul de la ușa de la intrare. Chiar nu știu cum a ajuns acolo. Când să mă ridic după ce l-am luat de jos, îmi dau seama că m-am izbit de ceva. Sau cineva.
-Ăm., pardon...
Ridic ochii și văd că e chiar el.
-Nu e nimic.
Pentru prima oară, eu cu ea ne priveam atât de aproape.

Ce ochi strălucitori...

Și credeam că de la depărtare e perfectă. Acum a întrecut orice posibilitate de frumusețe.

Iși apleca capul să se uite în ochii mei, înaltul..

Ridica ochii spre mine, ca să mă poată vedea, pitica asta.

Cred că stătusem minute întregi să ne privim din adâncul inimii.

Acele minute parcă au fost veacuri.

Vecuri ce nu aș vrea să se terminte vreodată.

-Aldoo!

- Sarraa!

Ne trezisem amândoi ca dintr-un vis, când ambele voci ce ne strigară veneau din același loc. Ne-am întors amândoi brusc cu privirea și eu o văzusem pe mami așezată la masa din față cu numărul 14, iar o doamnă, care presupun că era chelneriță o servea.
-Sarra, hai și ia odată loc la masă, lumea deja s-a așezat.
-Aldo, treci și ajută-mă să aducem paharele. Mirii trebuie să sosească în curând.

Înțelesem că era și el chelner.