Aroganță sub un costum bleumarin

43.Cea mai urâtă experiență în care încerc să îmi înving frica

Am urcat, era perfect. Simțeam cum pământul imi fuge de sub picioare (la propriu).

Am început să urcăm tot mai sus, și mai sus. Mă ascundeam în brațele lui Petro, nu puteam să mă uit în jos. Îl țineam strâns de mână. El mi-a sărutat mâna zâmbind. Era puțin amuzat că mie imi era atât de teamă. Am inceput și eu să râd.

-Cum e? Zise jucându-se cu părul meu.

-Imi e teamă. Zic eu punându-mi capul pe umărul lui. Avea din nou acel hanorac pufos. (De data asta am venit pregătită de acasă cu un hanorac bleumarin foarte foarte moale).

-Nu îți fie! Zise sărutându-mă pe frunte.

Mă simțeam mult prea bine. Toată dezordinea din inima mea s-a aranjat. Fără să realizez, frica mea de înălțime a dispărut. Cu Petro mă simțeam oriunde în siguranță.

Am ajuns chiar în vârf. Pulsul îmi era din ce în ce mai puternic. Am inceput să îmi dau seama că nu ne mai mișcăm.

-Petro, simți?

-Ce să simt?

-Nimic! Nu ne mai mișcăm!

-Ai dreptate! Se uitase el mai atent.

M-am panicat. Am început să țip. M-am uitat încă o dată și am observat că eram singuri în Roată. Era 12 a.m. de ce mă mai mir? În fine, am țipat până am răgușit. (Iar după vocea mi-a fost ca a unei curci ploate).

-Trebuie să ne calmăm. Zise Petro ținându-mă de mână.
Totul va fi bine.
E cineva?!!? Țipase el în jos, dar nimeni.
Alooo?!!! E cineva??!!
Tot nimeni.
Nu am știut ce să fac eram prea speriată.

Dintr-o dată îmi sună telefonul.

Dring dring dring

Era Lonard. Ce moment și-a găsit și el să sune. Eram atât de panicată încât am răspuns chiar dacă nu avea el cum să ne salveze.

-Alo?

-Dacă chiar vrei să mai ajungi înapoi jos, împinge-l pe Petro.

-Stai. Ce ?!!