Aroganță sub un costum bleumarin

35.Just Friends

245: 61616 x 25 =?

Matematica îmi dădea iar bătăi de cap. Nici cum nu mă pot concentra să îmi termin odată tema de casă începută acum 2 ore.

Am mâncat niște cereale cu lapte când

Dring dring dring

Imi sună telefonul. Era de la Petro.

-Alo?

-Ce faci?

-Bine. Tu?

-Bine.

-Vin până în Kaljo astăzi. Vrei să ne vedem?

În timpul școlii locuiam singură într-un apartament din Kaljo, un oraș mare și aglomerat. De la etajul 4 îmi place să văd fiecare mișcare făcută de orice ființă, de la om până la cea mai micuță furnică (nu că aș vedea-o de la etajul 4).

-Da, sigur.
Îi spun eu.

Mai diseară, mă sună iar.

-Poți să vi până pe strada principală? Că nu știu unde stai.

-Sigur.

M-am dus. Era aproape înserat. Eram nerăbdătoare să îl văd pe Petro. Oare a mai crescut?

-Uite-o pe preferata mea! Apare el de după colț și mă curpinde de mijloc. Mă strânge tare tare, ca și cum aș fi a lui. Eu abia îi ajungeam la piept. El și-a aplecat puțin capul ca să îmi sărute umărul.

-Se pare că ți-a fost dor de mine. Îi zâmbesc eu.

-Oh, și încă cum. Mă mai îmbrățișează el o dată.

Ne-am plimbat împreună pe aleea din parcul de lângă blocul meu. Era frumos. Felinarele ne luminau calea în timp ce licuricii dansau prin aer ca și cum ar fi artificii. Petro a povestit despre ultima oară când ne-am văzut și amândoi am râs. Era perfect. Mă simțeam protejată.

Dintr-o dată un fior rece mi-a trecut pe șira spinării. Mi se făcuse foarte frig. Petro mi-a oferit haina lui pufoasă și m-am încălzit. Era un prieten adevărat. Doar la sfârșitul serii am realizat că el voia să fim mai mult de atât.